Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Vulcan

                        La gura Siretului,

                        Prin postul Sân-Petrului,

                        Ian, mări, că s-a ivit

                        Un caic lung, poleit,

                        Cu postav verde-nvelit.

                        Dar în el cine-mi era?

                        Era Suliman Aga

                        Cu cincizeci de ieniceri

                        Care poartă-n brâu hamgere.

                        Ei veneau încet, încet

                        De la Dunărea-n Siret,

                        Vadurile străbătând,

                        Malurile cercetând

                        De-un Vulcan, de-un căpitan,

                        Duşmanul lui Suliman.

                        Iată, mări, cum venea,

                        Că pe-un mal se întâlnea

                        Cu trei fete moldovene

                        Floricele dunărene,

                        Vorbitoare, cântătoare,

                        Şi de pânze înălbitoare.

                        „Bună vremea la trei fete!

                        De nu sunteţi voi şirete,

                        Spuneţi nouă de Vulcan,

                        Unde-i aprigul Bogdan?

                        Dacă-ţi spune voi cu drept,

                        Răsări v-ar flori la piept,

                        Flori cu faţă de bujori

                        Şi cu ochi de pruncuşori.

                        Lucrul vostru să sporească,

                        Pânzele să se-nălbească

                        Cum e coala de hârtie

                        Şi floarea de iasomie.

                        Iar de nu-ti grăi cu drept,

                        Arde v-ar dorul în piept,

                        Lucrul să nu vă sporească,

                        Pânzele să nu albească,

                        Ci la soare să-nnegrească

                        Şi la vânt să putrezească.”

                        Cele fete moldovene

                        Floricele dunărene,

                        De la mal se depărtau

                        Şi din gură cuvântau:

                        „Atunce s-ajungeţi voi

                        Când îţi afla de la noi

                        Unde-i badea cel iubit

                        Şi de turci nebiruit!”

                        Turcii se posomorau,

                        Pe mal verde coborau

                        Şi de mers nu se opreau

                        Până ce-n cale nu zăreau

                        O sălcică rămurată

                        Pe-un izvor rece culcată;

                        Lângă salcie o bătrână

                        Cu trei caftane-ntr-o mână

                        De sânge spălându-le,

                        De pietre bătându-le;

                        Iar sub salcie-un căpitan,

                        Şoimul ager de Vulcan,

                        Stând la umbră şi dormind

                        De-a lui viaţă ne-ngrijind,

                        Că de pază mi-l păzeşte

                        Şi la capu-i străjuieşte

                        Pandelaş, un grec voinic

                        Cu pistoale sub ilic,

                        Slugă veche şi iubită

                        De stăpânu-i dăruită.

                        Suliman s-apropia

                        Şi din gură-aşa grăia:

                        „Bre Pandele! de vrei bani

                        Să nu-i poţi mânca doi ani,

                        Dă-ne pe Vulcan legat,

                        Că-i peşcheş de împărat.”

                        Grecul lacom răspundea:

                        „Daţi-mi banii ş-om vedea.”

                        Suliman se bucura,

                        Bani-n poală-i număra,

                        Zece pungi de irmilici,

                        Opt de rubiele mici

                        Şi vro trei de venetici.

                        Iar Pandele ce făcea?

                        La stăpânu-i se ducea

                        Şi cu brâu-i de mătase,

                        Brâu cu ţesătura deasă

                        Îi lega braţele-n cruci

                        Şi-l dăruia rob la turci.

 

                        II

 

                        Lângă malul ridicat

                        Sta Vulcanul răsturnat

                        Ca stejarul cel frunzos

                        În pădure-aruncat jos.

                        Împrejuru-i adunaţi

                        Şedeau turcii înarmaţi

                        Şi pe rând se întreba

                        Ca ce moarte i-ar afla?

                        Unii ziceau să-l omoare

                        Cu laţ de spânzurătoare,

                        Alţii să-l cufunde-n apă,

                        Alţii să-l înfigă-n ţeapă,

                        Alţii să-l taie pe loc,

                        Alţii să-l arunce-n foc.

                        Iar Pandele-i asculta

                        Şi la rându-i cuvânta:

                        „La cea moară părăsită,

                        De stăpânul meu clădită,

                        Este-o piatră de râşnit

                        Care încă n-a slujit,

                        Şi e bună de-aninat

                        De un gât de vinovat

                        Şi-n Siret de cufundat.”

                        Turcii toţi evet ziceau.

                        Pe Vulcan iute-l duceau

                        Şi de piatră mi-l legau

                        Şi-n Siret îl aruncau.

                        Apele se deschideau

                        Şi pe loc se închideau

                        Cum se-nchide pe-un mormânt

                        Gura negrului pământ.

                        Apoi turcii purcedeau,

                        La Galaţi ei se duceau,

                        Lăsând îndărătul lor

                        Pe luciul apelor

                        Vălurele uşurele

                        Şi vârtejuri în cercurele.

                        Iar Vulcan se cufunda

                        Până ce de fund el da.

                        Când în fund el ce făcea?

                        Brâul cu dinţii-l rodea.

                        Mână dreaptă-şi desfăcea,

                        Din picioare s-opintea

                        La lumină de ieşea.

                        Apoi greu el înota

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Sărăcuţ, amar de mine!

                        Căci un ajutor nu-mi vine

                        Să mă scoată de la greu,

                        Să-mi lungească veacul meu!”

                        Iată, mări, că deodată,

                        Îi răspunde-un glas de fată:

                        „Voinicele, ţine bine,

                        Că eu vin, alerg la tine.”

                        Copiliţa sprintenică

                        Sărea într-o luntricică

                        Şi cu mâinile vâslea,

                        Pe Vulcan de mi-l scăpa,

                        Iar Vulcan o săruta

                        Şi cu drag îi cuvânta:

                        „Fire-ai, dragă, fericită!

                        Că tu eşti a mea ursită,

                        Ca lumina de iubită.

                        Mergi acum la tine-acasă

                        Şi-ţi ia haine de mireasă

                        Şi m-aşteaptă bucuroasă.

                        Că eu dacă-oi izbândi

                        Cu tine m-oi logodi,

                        Ş-om face casa-mpreună,

                        Să trăim viaţă bună.”

 

                        III

 

                        El la târg se îndrepta,

                        Mamei lui se arăta,

                        Iar bătrâna lăcrima

                        Şi cu jale cuvânta:

                        „Alei! dragă, de eşti viu,

                        Spune mamei ca s-o ştiu,

                        Iar de nu, să te bocesc

                        Trupul să ţi-l pânzuiesc,

                        Podurile să-ţi gătesc.

 

                        „Nu sunt mort, nu mă boci,

                        Nici în pânze nu mă-nveli,

                        Ci în stremţe mă-nveleşte

                        De mă schimbă caliceşte.”

                        Făcea mă-sa cum zicea,

                        În calic îl prefăcea.

                        El pe uliţe apuca,

                        Crâşmele de le cerca,

                        Cerca una, cerca două,

                        Până împlinea câte nouă…

                        Când a fost l-a nouălea,

                        El înăuntru năvălea,

                        Că-nlăuntru el văzuse

                        Pe Pandeli ce-l vânduse.

                        Vânzătorul sta culcat

                        Tocmai-n fund pe un macat,

                        Lăudându-şi faptele

                        Şi bându-şi păcatele.

                        „Noroc bun şi veselie

                        Celor ce-s în avuţie,

                        Să-mi faceţi parte şi mie!

                        Căpitane Pandelaş,

                        Tu, ce eşti un bogătaş!

                        Dă-mi o frântă de leţcaie

                        Că foamea cumplit mă taie

                        Şi până la pământ mă-ndoaie.”

                        „Măi străine, măi sărace!

                        De ţi-e foame, n-am ce-ţi face

                        Că mă ţin greu înşelat

                        De toţi banii ce i-am dat

                        Pe ist paloş oţelit,

                        Cu mănunchiul poleit.”

                        „Dă-l încoace, fătul meu,

                        Ca să-l cercetez şi eu,

                        Şi să-ţi spun adevărat

                        Dac-ai fost tu înşelat.”

                        Grecul beat paloşu-i da,

                        Iar Vulcan cum îl lua,

                        Ochii-n sânge-şi încrunta

                        Ş-apoi aspru cuvânta:

                        „Alelei! fecior de lele!

                        Vânzător zilelor mele!

                        Nu te ţinea înşelat

                        De câţi bani pe el ai dat,

                        Dar te ţine înşelat

                        Într-a cui mână l-ai dat

                        Alei! fiară veninoasă!

                        Liftă rea, necredincioasă!

                        Ce rău, spune, ţi-am făcut,

                        Turcilor de m-ai vândut?

                        Ori la mine n-ai avut

                        De mâncat şi de băut?

                        Haine bune de-mbrăcat?

                        Cal frumos de-ncălecat?

                        Ai vroit tu să mor eu,

                        Dar n-a vroit Dumnezeu,

                        Că de moarte m-a scăpat,

                        Să te curăţ de păcat!”

                        Cum zicea se şi izbea,

                        Capul grecului tăia,

                        Apoi trupu-i târâia

                        Fără popă, nici prohod

                        Până la capra unui pod,

                        Şi podeaua ridica

                        Şi sub pod îl arunca.

                        Apoi iar se întorcea,

                        Iar pe uliţe purcedea

                        Şi din turci el căsăpea

                        Câţi pe mână-i încăpea.

                        Apoi iute alerga

                        Şi voios se cununa

                        Cu cea fată moldoveană,

                        Floricică dunăreană,

                        Care-n haine de mireasă

                        L-aştepta de mult acasă.

                        Spusu-v-am cântec bătrân

                        Şi mai am vro două-n sân.

                        De-ţi avea suflete bune,

                        Şi pe-acele vi le-oi spune.