Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Visul lui Petru Rareş

                        I

 

                        Jos în vale, pe Bârlad,

                        Lâng-a Docolinei vad,

                        Nimerit-au, poposit-au

                        Şi de noapte tăbărât-au

                        Zece care mocăneşti

                        Cu boi albi fălcieneşti.

 

                        De tot carul zece boi,

                        Înjugaţi doi câte doi;

                        Boi cu coarne ascuţite

                        Şi copite potcovite,

                        Boi de frunte şi mânaţi

                        De flăcăi toţi înarmaţi.

 

                        Iar în care ce avut,

                        Ce merinde-s de vândut?

                        Peşti de apă curgătoare

                        Şi de apă stătătoare.

                        Cu năvodul pescuiţi

                        Şi cu undiţa undiţi.

 

                        Dar merindele-s în cui?

                        A lui Petrea Majălui,

                        Care-i om de omenie

                        Ş-ar fi bun chiar de domnie

                        Dac-ar pune Dumnezeu

                        Tot omul la locul său!

 

                        Iată-l colo jos lungit,

                        Într-o burcă învelit,

                        Lângă focul de nuiele,

                        Unde ard, jupiţi de piele,

                        Patru miei de la Ispas

                        Pentru prânzul de popas.

 

                        Focul pâlpâie mereu,

                        Roş ca limba unui zmeu;

                        Şi pe culmea luminată

                        Şi prin tabăra-aşezată

                        Se văd boii la un loc,

                        Ţintind ochii lor spre foc.

 

                        Ard nuielele trăsnind,

                        Creşte para scânteind.

                        Împrejuru-i, ca o roată,

                        Şede argăţimea toată:

                        Numai Petrea nu-i în rând;

                        El deoparte stă pe gând.

 

                        Unul zice:”Măi voinici!

                        Auzit-aţi voi pe-aici

                        De biet domnul Ştefăniţă,

                        Ce-a fost om de mare viţă,

                        C-a murit cu zile-n sin

                        În cetate, la Hotin!”

 

                        Toţi fac cruce-ncremenind!

                        Un bătrân zice, zâmbind:

                        „A murit? Domnul să-l ierte!

                        De-acum să vedeţi voi certe,

                        Lupte, vrajbe-ntre boieri

                        Pentru scaun şi averi!”

 

                        Atunci Petre ia cuvânt:

                        „Aşa-i rândul pre pământ!

                        Cine-i slab, vrea a fi tare,

                        Cine-i mic, vrea a fi mare,

                        Căci domnia-i dulce pom

                        Care farmecă pe om!”

 

                        „Fie bine, fie rău,

                        Da-ne-ar sfântul Dumnezeu

                        Un alt Ştefan la domnie,

                        Să ieşim la vitejie!”

                        Astfel toţi răspund cu dor,

                        Şi adorm în somn uşor.

 

                        II

 

                        Focul taberei s-a stins,

                        Neagra umbră s-a întins.

                        Totul zace-n neclintire,

                        În adâncă amorţire;

                        Numai stelele sclipesc

                        Şi pe cer călătoresc.

 

                        Miezul nopţii s-a ivit

                        Şi prin lume-a răspândit

                        Ceata visurilor dalbe,

                        Visuri negre, visuri albe

                        Ce îngână până-n zori

                        Pe sărmanii muritori.

 

                        Iar un vis prevestitor,

                        Abătându-se din zbor,

                        Se opreşte lângă Majă

                        De-l încântă cu-a lui vrajă,

                        Arătându-i viu prin somn

                        Străluciri, măriri de domn.

 

                        Când năluca mamei lui

                        Pe malul Ialpăului

                        Se arată lin şi-i zice:

                        „O! de sânul meu ferice,

                        C-a purtat şi a născut

                        Domn viteaz şi priceput!”

 

                        Când un vultur aurit

                        Sus, pe cerul înnegrit,

                        Lucind falnic ca un soare,

                        Zicea: „Petre, frăţioare,

                        Cât de nalt e zborul meu,

                        Mult mai nalt va fi al tău!”

 

                        Când un lanţ întins de munţi

                        Cu-ai lui codri deşi, cărunţi,

                        Se-nchinau voios în cale;

                        Şi din munte şi din vale

                        Zvon de glasuri cuvânta:

                        „Să trăieşti, măria ta!”

 

                        Petre Majă – ademenit,

                        Din somn dulce s-a trezit.

                        O! minune! ce să vază

                        În a zilei albă rază?

                        Vede-acum cu ochi deschişi

                        Ce-a văzut cu ochi închişi.

 

                        Pe cel câmp, lung, înverzit,

                        Vine visul împlinit!

                        Pe colnice, pe-a lor coaste

                        Se coboară-o mândră oaste

                        Cu trei steaguri de oşteni

                        Şi trei cete de curteni.

 

                        Mândrii-s bravii călăreţi

                        Pe-armăsarii şoimuleţi!

                        Strălucind la foc de soare,

                        Ca-ntr-o zi de sărbătoare,

                        Ei în tabără s-opresc

                        Şi lui Petru-aşa grăiesc:

 

                        „Petre-Majă întru mulţi ani!

                        Noi curteni şi căpitani,

                        Fost-am, fost trimişi cu bine

                        Din Suceava către tine

                        Ca să-ţi zicem ţie-aşa:

                        Să trăieşti, măria ta!

 

                        De când Vodă la Hotin

                        A murit cu zile-n sân,

                        Ţara este-n văduvie.

                        Ea se-nchină, se dă ţie,

                        Ca să-i fii tu mire blând,

                        Domn viteaz, dup-a ei gând.

 

                        Iată deci că ne-nchinăm

                        Şi-n glas mare îţi urăm:

                        Să trăiască-a a ta mărire

                        Ani mulţi plini de strălucire

                        Pentru-a ţării bun noroc,

                        Pentru-a duşmanilor foc!”

 

                        Petre zice: „Buni sosiţi!

                        Pace vouă, soli iubiţi!

                        Iară voi ce-aţi slujit mie,

                        Feţii mei de argăţie,

                        Luaţi tot ce este-al meu…

                        Aşa-i dreptul, aşa vreau!”

 

                        Apoi mândru-nveşmântat,

                        Pe-un cal şarg încălecat,

                        Pleacă vesel la domnie…

                        Fericită calea-i fie,

                        Căci pe dânsul Dumnezeu

                        L-a pus drept la locul său!