Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Strigoiul

                        În prăpastia cea mare,

                        Unde vântul cu turbare

                        Suflă trist, înfricoşat,

                        Vezi o cruce dărâmată

                        Ce de vânt e clătinată,

                        Clătinată ne-ncetat?

 

                        Împrejur iarba nu creşte

                        Şi pe dânsa nu-şi opreşte

                        Nici o pasăre-al ei zbor;

                        Că sub dânsa-n orice vreme

                        Cu durere jalnic geme,

                        Geme-un glas îngrozitor.

 

                        Când e noapte fără stele,

                        Mii de flăcări albăstrele

                        Se văd tainic fluturând,

                        Şi prin ele crunt deodată

                        O fantasmă se arată,

                        Se arată blestemând.

 

                        Călător nenorocite,

                        Fugi de-acele căi pocite

                        De ţi-e calul de bun soi,

                        Că-n mormântul fără pace

                        Şi sub cruce-acolo zace,

                        Zace singur un strigoi!

 

                        *

 

                        Într-o noapte-ntunecată

                        Dulce şoaptă-namorată

                        Prin văzduh încet zbura.

                        Două umbre sta în vale,

                        Ce, cuprinse-n dulce jale,

                        Amor veşnic îşi jura.

 

                        Iar pe-o culme-n depărtare

                        Se vedea mişcând la zare

                        Un cal alb, copil de vânt;

                        Coamele-i erau zburlite,

                        Ş-a lui sprintene copite

                        Săpau urme pe pământ.

 

                        Nu te duce, nu, bădiţă!

                        (Zicea blânda copiliţă

 

                        Cu ochi plânşi, cu glas pătruns)

                        Ah! te jur pe sfânta cruce!

                        Stai cu mine, nu te duce…

                        Dar voinicul n-a răspuns;

 

                        Ci, strângând-o cu-nfocare,

                        După-o dulce sărutare,

                        Repede s-a depărtat

                        Şi, sărind cu veselie

                        Pe-al său cal de voinicie,

                        În văzduh s-a afundat.

 

                        *

 

                        Cine-aleargă pe câmpie

                        Ca un duh de vijelie

                        Într-al nopţii negru sân?

                        Cine fuge, cine trece

                        Pe la ceasul doisprezece?

                        Un cal alb, cu-al său stăpân!

 

                        Vântul bate, vâjâieşte,

                        Falnic calul se izbeşte,

                        De se-ntrec ca doi voinici.

                        Dar prin neguri iată, iată

                        Că lucesc pe câmp deodată

                        Mii de focurele mici.

 

                        Ele zbor, se depărtează.

                        Zboară calul, le urmează,

                        Păşind iute către mal.

                        Stai, opreşte! de pe stâncă,

                        În prăpastia adâncă

                        Au picat stăpân şi cal!

 

                        Şi de-atunci în fund s-aude

                        Gemete, blesteme crude

                        Care trec pe-al nopţii vânt.

                        Şi de-atunci ades s-arată

                        O fantasmă-nfricoşată

                        Care iese din mormânt!