Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Ştefăniţă Vodă

                        Frunză verde meri creţeşti,

                        În oraş la Bucureşti,

                        L-ale case mari domneşti

                        De se văd în Stoieneşti,

                        Mândră masă e întinsă

                        Şi de mari boieri cuprinsă.

                        Tot boieri de-a oştilor,

                        Puterea domniilor

                        Şi groaza duşmanilor.

                        Iar în capăt cine şede?

                        Ştefăniţă Domn se vede,

                        Dar nici bea, nici veseleşte,

                        Ci cu ochii lung priveşte

                        La copila Dihului,

                        Surioara Mihului,

                        Mihului voinicului

                        Din valea Cobiului.

                        Că e mândră ca o floare,

                        Şi de ochi fermecătoare,

                        Şi de suflet iubitoare,

                        Unde-o vede Domnul moare!

                        „Copiliţă, drăguliţă,

                        Cu sân alb de porumbiţă,

                        Umple cupa mea de vin,

                        Ţie, dragă, s-o închin

                        Ş-apoi cântă-mi viers de dor

                        Cu glas dulce, răpitor,

                        Cântă-ţi, dragă, cântecul,

                        Că mi-e drag ca sufletul!”

                        Copiliţa se închină

                        Ca o floare de grădină

                        Şi-i întinde-o cupă plină,

                        Apoi zice încetişor

                        Un viers dulce, plin de dor:

                        „Frunză verde stejărel,

                        Am un frate voinicel

                        Şi mă tem amar de el!

                        Frunză verde măr domnesc,

                        Am un Domn care-l iubesc

                        Şi de dânsul mă-ngrijesc.

                        Vai de mine’ cum să fac

                        Pe-amândoi să mi-i împac,

                        Să-mi fie traiul pe plac!”

                        Copiliţa nu sfârşea

                        Şi Domnul astfel grăia:

                        „Copiliţă, mândruliţă,

                        Cu sân alb de porumbiţă,

                        Nu mai plânge, că-n curând

                        Împlini-voi al tău gând.

                        Voi, boieri ce ospătaţi,

                        Staţi şi nu mai închinaţi,

                        Cuvântul să-mi ascultaţi

                        Toţi călări şi înarmaţi

                        Cu săgeţi, cu buzdugane,

                        Şi la brâie cu arcane,

                        Ca să mergem despre soare

                        Să facem o vânătoare

                        După urşi şi căprioare,

                        După păsări gălbioare

                        Ce sunt bune de mâncare

                        Şi plăcute la cântare!”

 

                        II

 

                        Când de zi se lumina,

                        Boierii se aduna

                        Şi pe cai încăleca,

                        Şi cu Domnul toţi pleca,

                        Înspre munţi la vânătoare,

                        După urşi şi căprioare,

                        După păsări gălbioare.

                        Şi mergeau, frate, mergeau

                        Până-n munţi că ajungeau,

                        Iar când soarele-apunea,

                        Iată că se întâlnea

                        C-un cioban cu fluieraş

                        Şi cu port de oltenaş.

                        Domnu-n cale-i se oprea

                        Şi din gură-aşa grăia:

                        „Ciobănaş cu fluieraş,

                        Puişor de oltenaş,

                        Cunoşti calea codrului

                        De prin munţii Crişului?

                        Cunoşti fagul Mihului

                        Din codrul Cobiului?”

                        „Cunosc calea codrului

                        Până-n fundul fundului,

                        Ştiu şi fagul Mihului

                        Din codrul Cobiului”.

                        „De ştii locurile bine,

                        Nu mă-i duce tu pe mine?”

                        „Ba, te-oi duce eu pe tine

                        De-i lăsa tu oştile

                        Să-mi păzească oile,

                        Că de-oi pierde-o mieluşea

                        Oi slugi un an pe ea,

                        Şi de-oi pierde un mieluşel

                        Oi slugi doi ani pe el”.

                        Domnul oştile lăsa,

                        Cu ciobanul se lua,

                        Singur, singur, singurel

                        Pe o zare de muncel.

                        Iar ciobanul se-ndrepta

                        Către munţi şi mi-l purta

                        Pe cărări şi pe potici

                        Ce-s călcate de voinici,

                        Prin hăţiş, prin cărpiniş,

                        Unde nu-i loc de cârniş,

                        El mergea, frate, mergea

                        Pân’ ce-n codru ajungea

                        Drept la fagul Mihului,

                        Lăcaşul voinicului.

                        Când de fag s-apropia,

                        Ciobănaşul se oprea

                        Şi din gură-aşa grăia:

                        „Iată fagul Mihului,

                        Mihului voinicului!

                        Iar pe Mihul dacă-l vrei,

                        Cată drept în ochii mei!”

 

                        III

 

                        Domnul drept la el căta,

                        Ochii lui se încrunta.

                        Iar ciobanul se schimba,

                        Gluga lui îşi arunca

                        Şi deodată se-arăta

                        Cu zelar, cu buzdugan,

                        Cu haine de căpitan.

                        Apoi drept la Domn căta

                        Şi-n glas mare cuvânta:

                        „Alei! Doamne din domnie!

                        Ieri ai fost dat la beţie;

                        Astăzi venişi la trezie,

                        Dar n-ai prins la cuminţie.

                        Ce păcate te-au împins

                        Paloşul de ţi-ai încins?

                        Fostu-ţi-a silă de tine

                        De te-ai luat după mine.

                        Ori că nu te-ai săturat

                        Pe-a mea soră c-ai furat

                        Şi-ai făcut cu ea păcat

                        Făr-a te fi cununat?

                        Dar gândit-ai că păcatul

                        Îşi urmează vinovatul

                        Şi că-n lume orice faptă

                        Are faptă şi răsplată?”

                        Şi cum sta şi cum zicea

                        O frunză de fag smucea

                        Si-ntre buze o punea

                        Şi suna hoţiş din ea.

                        Frunza-n patru că plesnea,

                        Codrul negru clocotea,

                        De-un lung chiot chiotea,

                        De-un greu tropot tropotea,

                        Şi împrejuru-le deodată

                        Se ivea o mândră ceată,

                        O ceată de voinicei,

                        Lotri, puişori de zmei,

                        Cu căciuli stogoşate,

                        Cu chebe roşii pe spate,

                        Şi mustăţi de varvaric

                        Cum stă bine la voinic.

                        Lângă el cât îi zărea,

                        Mihul astfel le grăia:

                        „Fraţii mei, neferii mei,

                        Lotri, puişori de zmei!

                        Îl vedeţi voi pe ist om?

                        El e mare, căci e Domn,

                        Dar, cât e de Domn şi mare,

                        Minte coaptă încă n-are!

                        Hai, copii, de mi-l luaţi,

                        Prin săbii să-l fluturaţi,

                        Dar nimic să nu-i stricaţi,

                        Cale bună să-i lăsaţi,

                        Că de-i Domnul priceput

                        E destul câte-a văzut

                        Ca să afle, ca să ştie:

                        Cu Mihul nu-i de glumie!”

                        Domnul pe gânduri cădea

                        Ş-apoi astfel răspundea:

                        „Mihule, bujorule,

                        Frate, frăţiorule!

                        Eu la mână ţi-am picat,

                        Tu de moarte m-ai scăpat.

                        Când la mână mi-i pica,

                        Eu de moarte te-oi scăpa.

                        Vină mâini tu la domnie

                        Ca să vezi o cununie,

                        Cununia Domnului

                        Cu sora voinicului,

                        S-o fac mie soţioară,

                        S-o fac ţie Domnişoară!”

                        Astfel Domnul cuvânta,

                        Şi din codru se-nturna,

                        Iară codrul răsuna:

                        „Să trăieşti, măria ta!”