Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Român Grue Grozovanu

                        Sus, pe câmpul Nistrului,

                        Sub poalele cerului,

                        La coada Ialpăului

                        Unde fată zmeoaicele

                        Şi s-adun’ zărnoaicele,

                        Şi s-adap’ leoaicele,

                        Multe-s, frate, şi mai multe

                        Corturi mari, corturi mărunte!

                        Iar în chiar mijlocul lor

                        Nalţă-se un cort de covor,

                        Un cort mare şi rotat,

 

                        Poleit şi narămzat,

                        Cu ţăruşi de-argint legat,

                        Parcă-i cort de împărat!

                        Dar înăuntru cine şede?

                        Dar în el cine se vede?

                        Ghirai hanul cel bătrân

                        Cu hamger bogat la sân.

                        Mulţi tătari stau împrejur

                        Cu ochi mici, ca ochi de ciur,

                        Şi stau toţi îngenuncheaţi

                        Pe covor cu perii creţi.

                        Iar la uşa cortului

                        Sub stejarul mortului,

                        Este-un biet român legat,

                        Legat strâns şi ferecat

                        Ca un mare vinovat.

                        Român Grue Grozovanul,

                        Român Grue moldoveanul

                        Care-a sărăcit pe hanul.

                        Doi tătari ţeapa-i gătesc,

                        Doi amar mi-l chinuiesc,

                        Dar el cântă-n nepăsare

                        Parcă-ar fi la masă mare,

                        Şi dă semn de veselie

                        Parcă-ar fi la cununie!

                        Iată mârzăciţele

                        Şi cu tătăriţele

                        Că la hanul năvălesc

                        Şi cu toate aşa-i grăiesc:

                        „Alei! Doamne han bătrân

                        Cu hamger bogat la sân!

                        Fă cu Grue ce vei face

                        Sufletul să ni se-mpace,

                        Că de când s-a ridicat

                        Şi-n Bugeac Grue-a intrat,

                        Mulţi tătari el ţi-a stricat

                        Şi tătarce-a văduvit,

                        Fete mari a bătrânit,

                        Bugeacul l-a pustiit,

                        Bugeacul pe jumătate

                        Şi Crâmul a treia parte!”

                        Ghirai hanul cel bătrân

                        Trage pala pe la sân

                        Şi cu glas crunt de păgân

                        Zice lui Grue român:

                        „Alei! Grue viteaz mare!

                        De la mine n-ai iertare.

                        Spune încalte-adevărat

                        Mulţi tătari tu mi-ai stricat?”

                        „Alei! Doamne han bătrân,

                        Lasă cel hamger la sân,

                        Că eu sunt pui de român

                        Şi nu-mi pasă de-un păgân!

                        De-i iertare sau de nu-i,

                        Tot cu dreptul vreau să-ţi spui

                        Că de când m-am ridicat

                        Şi-n Bugeac eu am intrat

                        Mulţi tătari, zău, ţi-am stricat

                        Şi tătarce-am văduvit,

                        Fete mari am bătrânit

                        Şi Bugeac am pustiit,

                        De bahmeţi l-am sărăcit,

                        Bugeacul pe jumătate

                        Şi Crâmul a treia parte.

                        Iar Nistrul când l-am trecut,

                        Pod pe dânsul am făcut

                        Ca să duc, să car la noi

                        Averile de la voi;

                        Să duc care mocăneşti

                        Cu copile mârzăceşti

                        Şi cu roabe tătăreşti.

                        Alei! Doamne han bătrân,

                        Lasă cel hamger la sân

                        Şi-mi dă moarte de român,

                        Nu-mi da moarte de păgân,

                        Las’ să mă mărturisesc

                        Şi de suflet să-mi grijesc

                        La un popă creştinesc

                        Care zice din psaltire

                        În cea sfântă mănăstire,

                        Că mult sunt eu vinovat,

                        De păcate încărcat;

                        C-am curvit cu sora ta

                        Ş-am răpit pe fiica ta,

                        Ş-am ucis pe frate-tău,

                        Viteaz mare cât un leu,

                        Care-a fost duşmanul meu!”

                        Ghirai hanul cel bătrân

                        Uită hamgerul la sân,

                        Şi cu glasul oţerit

                        Pe loc a şi poruncit

                        La mârzaci de cei mai mari

                        Şi la cincizeci de tătari

                        Pe Grue să-l ducă-ndată

                        La cea mănăstire naltă!

 

                        II

 

                        Tătărimea purcedea

                        Şi pe Grue mi-l ducea

                        La cel popă creştinesc,

                        Sfânt cu chipul omenesc,

                        Care zice din psaltire

                        În cea sfântă mănăstire;

                        Dacă vedea şi vedea,

                        Grue vreme nu pierdea,

                        Două cruci numai făcea,

                        Doamne-ajută! el zicea,

                        Bardă-n mână apuca

                        Şi-n tătari se arunca

                        Ca un vânt înviforat

                        Într-un lan de grâu uscat.

                        „Aman!” ei cu toţi răcneau

                        Şi din faţa-i toţi piereau!

                        Dacă vedea şi vedea,

                        El în grabă se ducea

                        Chiar la grajdul hanului,

                        Hanului tătarului.

                        Când la grajd el ce zărea?

                        Un bahmet ce tot sărea,

                        Un căluţ cam pătrăţel,

                        Ieşea-n vară cincărel.

                        Grue mi-l apropia;

                        Mâna-n coamă că-i punea

                        Şi-n podele-l azvârlea,

                        Aşa cal nu-i trebuia!

                        Dar colo, cât colo, în fund,

                        Iată-un negru cal rotund,

                        Care soare n-a văzut

                        De când mă-sa l-a făcut.

                        La el Grue se ducea,

                        Mâna-n coamă că-i punea,

                        Din loc nici că mi-l clintea!

                        Aşa cal îi trebuia.

                        El afară mi-l scotea,

                        Frumuşel mi-l înşeua,

                        Înşeua şi-l înfrâna

                        Şi pe ochi îl săruta

                        Şi pe dânsul s-arunca.

                        Trei dezbinuri că mi-i da,

                        Scântei verzi din ochi îi da,

                        Şi deodată s-arăta

                        Chiar la uşa cortului

                        Sub stejarul mortului.

                        Ghirai han cât îl vedea,

                        Ofta greu şi mi-i zicea:

                        „Alei! Grue, viteaz mare!

                        De la mine ai iertare,

                        De vrei numai să te prinzi

                        Negrul meu să nu mi-l vinzi,

                        Să nu-l vinzi la ungurean,

                        Nici la turc ţarigrădean.

                        Să nu-l vinzi nici la litean,

                        Că liteanu-i om viclean.

                        Ci să-l vinzi la un român,

                        Că-i om drept şi bun stăpân

                        Şi de mână mai dănos

                        Şi de suflet mai duios.

                        El pe negrul de-a avea,

                        Tot de nunţi mi l-ar ţinea.

                        Eu la dânsul l-oi vedea

                        Ori la nunţi, ori la război,

                        Când ne-om lupta noi cu voi.

                        El că mi l-ar dărui

                        Sau că i l-oi cumpăni

                        De trei ori cu venetici,

                        Venetici de câte cinci.”

                        Român Grue cam râdea

                        Şi din gură răspundea:

                        „Alei! mări, han bătrân!

                        Ori nu ştii că sunt român?

                        De-s român, sunt frate bun

                        Cu-orice cal viteaz nebun!

                        Iar de ai bahmeţi fugari

                        Şi de ai voinici tătari,

                        Bahmeţi iuţi să mă gonească,

                        Tătari crunţi să îndrăznească.

                        Dă-le voie, dă-le ştire

                        După mine să se-nşire

                        Şi s-alerge să m-ajungă

                        Pe câmpia astă lungă.”

 

                        III

 

                        Ghirai hanul semn dădea,

                        Tătărimea purcedea

                        Pe cel câmp nemărginit

                        Cu negară învelit

                        Şi cu troscot acoperit.

                        Tătărimea se-nşira

                        Şi fugind se răsfira

                        Câte unul, unul, unul

                        După negrişor nebunul,

                        Negrişor fugea, fugea,

                        Cum se fuge nu fugea,

                        Ci sărea tot iepureşte

                        Ş-alerga tot ogăreşte

                        Nechezând tot voiniceşte.

                        Alei! voi tătari păgâni,

                        Vi s-a stins ziua de mâini!

                        Iată Grue dă-napoi

 

                        Şi s-aruncă printre voi

                        Ca un vânt înviforat

                        Într-un lan de grâu uscat;

                        Şi cu negrişor nebunul

                        Vă ia unul câte unul

                        Şi din fugă vă coseşte

                        Şi vă taie chip snopeşte

                        Şi de-averi vă curăţeşte

                        Şi de boală vă scuteşte

                        Şi vă lasă-n urma lui

                        Ca momâi de-a câmpului!

                        Apoi Grue se porneşte

                        Şi-n Moldova se iveşte

                        Ca un soare ce-ncălzeşte,

                        Încălzeşte şi rodeşte,

                        Că mult bine-n lume face

                        Sufletul să şi-l împace.

 

                        Creştinează

                        Şi botează,

                        Da de fin

                        Câte-un tretin

                        Şi de fină

                        O tretină.

 

                        Şi cunună fete mari,

                        Fără grijă de tătari,

                        Şi ridică mănăstiri

                        Pentru timp de năvăliri,

                        Iar pe negru sprintenel

                        Îl face frate cu el,

                        Că românu-i frate bun

                        Cu-orice cal viteaz nebun!