Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Răzbunarea lui Statu-Palmă

                        Uriaşul Strâmbă-Lemne cu-al său geamăn Sfarmă-Piatră

                        Au văzut căzând potopul ş-au trecut potopul înot.

                        De când sunt poveşti în lume şi se spun pe lângă vatră,

                        Ei duc zile cu piticul Statu-Palmă-Barba-Cot.

                        Amândoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte,

                        Lungiţi unul lângă altul, stau grăind în limba lor.

                        Dar ei sunt în neastâmpăr. Când şi când pe a lor frunte

                        O gândire-ntunecată se întinde ca un nor.

 

                        „O cunoşti pe Trestiana, frate?” zice Strâmbă-Lemne.

                        „O cunosc… când se arată, soarele îi face semne,

                        Căci de când Ileana mândră n-au văzut el aşa floare…

                        Ca Ileana Cosânzeana, fata-i chiar ruptă din soare!”

 

                        „Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-aşa frumoasă fată

                        Buturuga Statu-Palmă au putut să fie tată!”

                        „Pomul nalt, frumos, răsare din sămânţa cea măruntă,

                        Ş-apoi ştii tu că Pepelea vornicel i-au fost de nuntă!”

 

                        Uriaşii, stând pe coate, au trântit un hohot mare

                        Cât s-au răsunat pământul într-o lungă depărtare,

                        Şi toţi vulturii din codri, ridicându-se pe vânt,

                        S-au nălţat în nori să vadă, ce minune-i pe pământ?

 

                        Apoi iar, căzând pe gânduri, Sfarmă-Piatră zice: „Frate,

                        Câte stânci de aur pline şi de pietre nestemate

                        Le-aş va vesel Trestianei, toate zestre ca să-i fie,

                        De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie”.

 

                        „Ca şi tine, zise grabnic Strâmbă-Lemne, ca şi tine,

                        Câte lunci, păduri şi codri de cântări şi de flori pline,

                        Câte paseri, vii, măiestre, şoimi şi pajuri năzdrăvane,

                        Păuni mândri, fulgi de soare, dulci minuni aeriene,

                        Câţi lei, pardoşi, căprioare, cerbi cu coarnele de aur,

                        Cuiburi de privighetoare, cuiburi scumpe de balaur,

                        Frunze şi fructe, umbra dulce şi codreana armonie,

                        Toate-ar fi a Trestianei, de-ar vroi a mea să fie!”

 

                        „A ta!” strigă Sfarmă-Piatră, în văzduh făcând un salt

                        Ş-apucând în a sa mână un gigantic bolovan.

                        „A mea!” strigă Strâmbă-Lemne, ridicând un stejar nalt

                        Şi învârtindu-l pe deasupra-i ca un groaznic buzdugan.

 

                        Iată că un răcnet jalnic sus pe munte se aude!

                        Uriaşii se-ntorc iute, părăsind armele crude,

                        Şi zăresc pe Statu-Palmă de-a lungul pe deal sărind

                        Ş-încurcat în a sa barbă ca un ghem rostogolind.

 

                        Sfarmă-Piatră-i ţine calea şi-l ridică-ncet pe palmă.

                        „Săriţi, voi, urgia lumii! săriţi! ţipă Statu-Palmă,

                        Răsturnaţi copacii-n codri, măcinaţi dealuri şi stânci,

                        Astupaţi cărări şi drumuri, tulburaţi apele-adânci,

                        Puneţi stăvili netrecute sus din ceruri până jos…

                        Trestiana, Trestiana, mi-au răpit-o Făt-Frumos!”

                        „Făt-Frumos pe Trestiana!” strig’ turbaţii uriaşi,

                        Alergând unul spre codri, celălalt spre munţii pleşi.

 

                        Atunci lumea îngrozită crezu că-i pieri norocul!

                        Sfarmă-Piatră cu largi pasuri calcă munte după munte,

                        Trece râuri fără poduri şi prăpăstii fără punte,

                        Lăsând urme de cutremur la tot pasul, în tot locul!

 

                        Unde vede-o stâncă naltă, el o macină cu palma.

                        Bolovanii sub picioare-i dau de-a dura, dau de-a valma,

                        Şi cu piatra măcinată şi cu pietrele-aruncate

                        El iezeşte, bate, umflă râurile tulburate.

 

                        Culmele trec peste şesuri, apele trec peste maluri,

                        Valuri mari se sparg în zgomot, repezite peste dealuri,

                        Dar nici clocotul lor aprig, clăbucind, fierbând în spume,

                        Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol

                        Nu-ngrozesc ca uriaşul ce s-arată crunt la lume,

                        Cu fălci negre scrâşnitoare, cu ochi roşi, cu pieptul gol.

                        El apare pe sub nouri ca un munte de turbare

                        Ce ameninţă pământul să-l turtească-n răzbunare!

 

                        Ca şi dânsul, Strâmbă-Lemne, uragan de vijelie,

                        Intră-n lunci, păduri şi codri, ducând viscol, ducând larmă,

                        Plopul nalt l-a lui suflare ca o creangă se mlădie,

                        Ulmul cade, fagul crapă şi stejarul gros se darmă.

 

                        El pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie,

                        Şi sub braţul său puternic totul pârâie, trăsneşte,

                        Tot se rumpe, se răstoarnă, se suceşte, se îndoaie,

                        Ş-un troian de crengi, de arbori pe-a lui urmă se clădeşte.

 

                        Iată însă mândrul soare că se-ntunecă de-un nor!

                        Uriaşii stau buimatici, fumegând de-a lor sudoare,

                        Ridic-ochii, şi pe ceruri văd trecând în zbor, drept soare,

                        Făt-Frumos cu Trestiana pe-un cal sprinten zburător.

 

                        Trestiana răsturnată lângă-un sân plin de iubire

                        Strălucea zâmbind în aer ca un vesel meteor.

                        Făt-Frumos cu păr de aur se părea că-n fericire

                        Duce raiului din stele al pământului odor.

                        Piept la piept, gură la gură, ochi în ochi duios privind,

                        Se duceau, pereche dulce, ca prin vis călătorind.

 

                        Urlă-n vaiet Uriaşii! Amândoi, cuprinşi deodată

                        În vârtej de nebunie, se fac Dunăre turbată

                        S-în văzduh încep s-arunce, împroşcând ca doi vulcani,

                        Cei mai groşi stejari din codri, cei mai zdraveni bolovani.

 

                        Zbor copacii către soare, stâncile prin nouri zbor,

                        Şi din cer, ca să-i zdrobească, ele cad pe capul lor!

                        Spun poveştile c-atuncea Statu-Palmă dintr-un plop

                        Chicoti… apoi călare sări pe-un iepure şchiop

                        Şi, privind la Uriaşii morţi pe munte şi pe vale,

                        Zise: „Mica buturugă carul mare mi-l prăvale!”