Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Radu Calomfirescu

                        În oraş la Bucureşti,

                        În curţi nalte şi domneşti

                        Mândră masă e întinsă

                        Şi de mari boieri cuprinsă.

                        Dar în mijloc cine şede?

                        Mircea-Vodă în mijloc şede,

                        Şi la dreapta lui se vede

                        Doi Căpleşti şi trei Buzeşti

                        Zmeii Ţării Româneşti,

                        Purtătorii oştilor

                        Şi fruntea boierilor.

                        Ei toţi beau, se veseleau

                        Şi pe domn îl fericeau,

                        Dar când fu despre beţie,

                        Despre dalba veselie,

                        Iată, nene, că sosea

                        Şi la domn îngenunchea

                        Radul din Calomfireşti,

                        Zmeul Ţării Româneşti,

                        Cu sluga lui, cu Nedea,

                        Ce de mic îi tot dădea

                        Ajutor bun de putere

                        Şi cuvânt de mângâiere:

                        „Domnule, măria-ta!

                        Fie cum oi cuvânta:

                        Îţi aduc ţie-nchinare,

                        Ca unui frate mai mare,

                        Şi-ţi doresc mereu să fii

                        Cu izbânzi şi veselii.

                        Dar ştii, Doamne, ori nu ştii

                        Că tătarii m-au lovit

                        Şi tătarii mi-au robit

 

                        Copilaşii

                        Drăgălaşii,

                        Măiculiţa

                        Drăguliţa.

 

                        Rău mă doare inimioara

                        De copii, de soţioara,

                        Dar mă doare şi mai tare

                        De măicuţa ce mă are,

                        Că-i creştină şi bătrână

                        Ş-a să-ajungă a fi cadână,

                        De râsul căpcânilor

                        Prin casa păgânilor.

                        Rogu-te, măria-ta,

                        De vroieşti a m-ajuta,

                        Dă-mi ajutor pe Buzeşti

                        Şi pe cei tustrei Căpleşti,

                        Purtătorii oştilor

                        Şi fruntea boierilor!”

                        Mircea-Vodă îl asculta

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Alei! Radule mişel!

                        Mai aşteaptă tu niţel,

                        Până ce vom ospăta,

                        Până ce ne vom culca,

                        Până ce ne vom scula,

                        Să văd ce vis om visa

                        Ş-apoi ajutor ţi-om da!”

                        Radu buzele-şi muşca

                        Şi la faţă se schimba.

                        „Să trăieşti, măria-ta!

                        Iar dacă te-oi aştepta

                        Până ce îi ospăta,

                        Şi până ce te-i culca,

                        Şi până ce te-i scula,

                        Să vezi ce vis îi visa,

                        Tătarii s-or depărta,

                        Păgubaş ei m-or lăsa!”

 

                        II

 

                        Radu iute-ncăleca,

                        După duşmani se lua

                        Cu sluga lui, cu Nedea,

                        Ce de mic îi tot dădea

                        Ajutor bun de putere

                        Şi cuvânt de mângâiere.

                        Gonea el, mereu gonea,

                        Gonea, nu mai ostenea,

                        Nebăut şi nemâncat,

                        De dor mare frământat.

                        Când a fost a treia zi,

                        Pe tătari el îi zări,

                        Atunci Nedea că grăi:

                        „Hei! stăpâne Radule,

                        Ascultă-mi poveţele,

                        C-acum e pe vitejie,

                        Pe vinceală sau robie,

                        Taie tu marginile,

                        Eu să tai mijloacele;

                        Care-a scăpa de la mine

                        Să nu scape de la tine!”

                        În tătari ei se izbeau,

                        Vârtej de moarte făceau,

                        Şi tăiau, nene, tăiau,

                        Pe tătari îi risipeau,

                        Şi pe cei robiţi scoteau

                        Şi pe acasă-i trimiteau.

                        Dar pe maică-sa bătrână

                        N-o găsea-n ceata păgână.

                        Radu-n scări se ridica,

                        Ca vulturul se uita

                        Peste câmpii Lăpuşnei,

                        Peste câmpi merei pustii,

                        Şi cum sta şi cum ochea

                        Iată, nene, că zărea

                        Un cort mare şi rotat,

                        Cât un cort de împărat;

                        Şi-n cort zărea pe-un mârzac,

                        Un mârzac de la Bugeac

                        Care-n braţele-i strângea

                        O creştină ce plângea.

                        Fulger Radu se făcea,

                        Ca un fulger se ducea

                        Şi la cort se repezea,

                        Pe mârzac îl reteza

                        Şi în lance că-l lua,

                        Mort în câmp îl arunca,

                        Apoi vesel purcedea

                        Cu mă-sa şi cu Nedea,

                        Ce de mic îi tot dădea

                        Ajutor bun de putere

                        Şi cuvânt de mângâiere!

 

                        III

 

                        Iată la mijloc de cale,

                        La fântâna dintr-o vale,

                        Iată bună-mpreunare

                        Cu cinci voinicei călare,

                        Cu Buzeşti şi cu Căpleşti

                        Zmeii Ţării Româneşti!

                        „Noroc bun, şi cale bună!

                        Ce vânt dulce vă adună

                        Şi cu mine vă-mpreună?”

                        „Noi în cale ţi-am ieşit

                        C-avem dor de hărăţit.

                        Şi la harţă vitejească

                        Şi la joacă războiască.”

                        Ei la harţă se luau,

                        Pe jurământ s-apucau,

                        Stăpânii să hărăţească

                        Şi slugile să-i privească!

                        Începea dar de călare

                        Harţa cea din fuga mare,

                        Paloşele zângănind,

                        Suliţele învârtind,

                        Buzduganele ciocnind

                        Şi din gură chiuind.

                        Când deodată cei Buzeşti

                        Şi cu cei tustrei Căpleşti

                        Peste Radu năvăleau,

                        Cu cinci lănci îl străpungeau,

                        Apoi capul îi tăiau,

                        Pe-o tipsie îl puneau

                        Şi la domnul îl duceau

                        Şi cu toţi aşa grăiau:

                        „Alei! doamne, doamne Mirce!

                        Alei! doamne mult voinice!

                        Radu de-ar mai fi trăit,

                        Scaunul ţi-ar fi răpit!

                        Iată capu-i, dă-l la corbi

                        Şi copiii lui fă-i robi!”

                        Bine vorba nu sfârşeau,

                        Iată, nene, că veneau,

                        Sluga veche, moş Nedea

                        Cu măicuţa Radului

                        La scaunul Domnului,

                        Şi-amândoi îngenunchea

                        Şi, plângând, maica zicea.

                        „Alei! doamne, doamne

                        Mirce,

                        Alei! doamne mult voinice!

                        Fă-mi dreptate, fă-ţi dreptate,

                        Radu că ţi-a fost bun frate,

                        Că eu, doamne, din păcate,

                        M-am iubit cu taica tău

                        De-am făcut pe Radul meu!”

                        Domnul Mircea greu ofta,

                        Pe bătrână o scula,

                        Mâna dreaptă-i săruta

                        Şi pe loc dreptate-i da.

                        El boierii aduna

                        Şi de moarte-i judeca.

                        Gâdele îi apuca,

                        Sus, la scară-i aducea,

                        Un covor le aşternea,

                        În genunchi îi tot punea

                        Şi mâneca-şi sufleca,

                        Şi pala şi-o ridica,

                        Şi capetele zbura,

                        Zburau pe scări de-a dura,

                        Când Buzeşti peste Căpleşti,

                        Când Căpleşti peste Buzeşti.