Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Pohod la Sybir

                        Sub cer de plumb întunecos,

                        Pe câmp plin de zăpadă

                        Se trăgănează-ncet pe jos

                        O jalnică grămadă

                        De oameni trişti şi îngheţaţi,

                        Cu lanţuri ferecaţi.

 

                        Sărmani! de şase luni acum

                        Ei merg fără-ncetare

                        Pe-un larg pustiu ce n-are drum,

                        Nici adăpost, nici zare.

                        Din când în când un ostenit

                        Mort cade, părăsit!

 

                        E lung cel şir de osândiţi!

                        Pe vânăta lor faţă

                        Necontenit sunt pălmuiţi

                        De-un crivăţ plin de gheaţă,

                        Şi pe-al lor trup de sânge ud

                        Des cade biciul crud.

 

                        În urma lor şi pe-mprejur

                        Cazaci, başkiri sălbatici,

                        Cu suliţe lungi, cu ochi de ciur

                        Alerg pe cai zburdatici,

                        Şi-n zarea sură stă urlând,

                        Urlând lupul flămând.

 

                        Dar unde merge-acest popor

                        Ce nu mai are-n lume

                        Nici o sperare-n viitor,

                        Nici patrie, nici nume?

                        Se duce, şters dintre cei vii,

                        Să moară prin pustii.

 

                        Palid convoi, pierdut, uitat,

                        Coloană funerară,

                        Ea poartă-n frunte un stigmat…

                        Amorul sfânt de ţară!

                        O! sfânt, sublim, ceresc amor,

                        Câţi pentru tine mor!

 

                        Ah! câţi martiri pentr-un cuvânt,

                        Un dor de libertate,

                        Cu zile mers-au la mormânt

                        Prin răzbunări turbate!

                        Câţi au format grozavul şir,

                        Pohodul la Sybir!

 

                        Acum coloana s-a oprit

                        Sub crivăţul de noapte.

                        Din sânu-i rece, amorţit,

                        Ies dureroase şoapte.

                        Toţi se înşiră-acum în rând,

                        Gemând şi tremurând.

 

                        Un comandant, aprig călău,

                        I-adună ca pe-o turmă

                        Şi-nseamnă chiar pe biciul său

                        Câţi au căzut în urmă;

                        Apoi în vânt cu aspru glas

                        Dă ordin de popas.

 

                        Convoiul întreg, nedezlipit,

                        Îngenunchind se lasă

                        Pe câmpul alb şi troienit,

                        Sub negura geroasă,

                        Şi stă grămadă la un loc,

                        Făr-adăpost, nici foc.

 

                        Cu pieptul pe omăt lungiţi,

                        Sărmani! adorm îndată,

                        Visând de câmpii înfloriţi,

                        De ţara depărtată,

                        Şi pieptul lor plin de amar

                        Se bate tot mai rar.

 

                        Unul prin vis vede plângând

                        O mamă-mbătrânită.

                        Altul se-ngâna dezmierzând

                        Soţia lui iubită,

                        Şi toţi pe sub genele lor

                        Au lacrimi de dor.

 

                        Ei dorm adânc! ş-al nopţii vânt

                        Cu şuier viscoleşte;

                        Ei dorm adânc; şi pe pământ

                        Mereu troianul creşte,

                        Şi stelele, privind la ei,

                        Plâng lacrimi de scântei.

 

                        Treptat, omătul spulberat

                        Se-ntinde ca o mare,

                        Şi creşte, şi sub el, treptat,

                        Convoiul întreg dispare,

                        Şi-n zori tot câmpu-i învelit

                        C-un giulgi nemărginit.

 

                        Au fost! acum ei unde sânt?

                        Un cârd de vulturi zboară

                        Pe sus c-un repede avânt

                        Şi iute se coboară,

                        Iar dintre brazi vine urlând,

                        Urlând lupul flămând!