Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Oprişanul

                        Colo-n ţara muntenească,

                        Ţară dulce, românească,

                        Ca şi cea moldovenească,

                        În oraş, la Bucureşti

                        Sunt curţi nalte şi domneşti,

                        Iar în curţi o sală mare

                        Unde şede la prânzare

                        Mihnea-vodă cel cruntat

                        De boieri înconjurat.

                        „Boieri mari, boieri de rând!

                        (Zice domnul închinând)

                        Toţi mâncaţi, cu toţii beţi

                        Şi cu bine petreceţi;

                        Numai unul poftă n-are

                        De băut şi de mâncare,

                        Cantar Slutul, armaş mare!

                        Ori bucatele nu-i plac,

                        Ori de noi nu-i este drag!”

                        Boierimea-ncet râdea,

                        Iar Cantarul răspundea:

                        „Alei! doamne Mihnule,

                        Mihnule netihnule!

                        Alei! tu, stăpânul meu,

                        Lumina-te-ar Dumnezeu!

                        Bucatele tale-mi plac

                        Şi de oaspeţi îmi e drag,

                        Dar unde s-au pomenit,

                        S-au văzut şi auzit

                        Două săbii într-o teacă,

                        Doi domni în ţară săracă?

                        Măria-ta în Bucureşti,

                        Oprişanu-n Stoieneşti!

                        Ce-am văzut la Oprişanul

                        N-am văzut nici la sultanul,

                        Că el are-n câmp, la soare,

                        Mii şi sute de mioare…

                        Ies în vară fătătoare;

                        Berbeci are sute-ntregi,

                        Cu cozile pe telegi,

                        Şi ciobani tot înarmaţi,

                        Cu postavuri îmbrăcaţi,

                        De nu crezi că sunt ciobani,

                        Ci chiar neaoşi căpitani.

                        Nu mi-e ciudă de asta

                        Cât mi-e ciudă de alta:

                        Oprişanul încă-şi are

                        Herghelii în număr mare,

                        Două, trei, cinci mii de iepe

                        Tot alese şi sirepe,

                        Pintenoage la picioare

                        Cu cergi albe pe spinare

                        Şi cu doi mânji fiecare.

                        Nu mi-e ciudă de asta

                        Cât mi-e ciudă de alta:

                        Oprişanul are-n sat

                        Ogari, copoi de vânat,

                        Cu zgărzi late, ţintuite,

                        Pe la margini poleite,

                        Şi mai are grajduri mari,

                        Cu cincizeci de armăsari,

                        Jumătate arăpeşti

                        Şi ceilalţi moldoveneşti!

                        Nu mi-e ciudă de asta

                        Cât mi-e ciudă de alta:

                        Scutarul lui Oprişan

                        N-are faţă de ţăran,

                        Pe deasupra-i cu suman,

                        Dar pe trup are catan

                        Şi cârligu-i de scutar

                        Nu-i de-alun, nici de stejar,

                        Ci de aur tot săpat

                        Cu pietre scumpe lucrat,

                        Şi-n vârful cârligului

                        Sub mâna scutarului

                        Este-o piatră nestemată,

                        Ce plăteşte lumea toată!”

                        „De-i aşa cum zici, Cantare,

                        Lasă prânzul, sari călare

                        Şi-ntr-o fugă să te duci

                        Pe-Oprişanul să-l aduci

                        Cu toate podoabele,

                        Cu toate averile

                        Să-şi dea socotelile!”

                        Astfel domnul poruncea!

                        Cantar vesel se ducea

                        La cel sat, în Stoieneşti,

                        Unde sunt averi domneşti.

                        El acolo cum venea

                        Cu scutarul se-ntâlnea

                        Şi porunca-i arăta

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Mihnea-vodă-n Bucureşti

                        Face praznice domneşti;

                        Toţi boierii credincioşi

                        Şi de pace bucuroşi

                        Lângă domn s-au adunat

                        Şi pahare-au închinat,

                        Numai unul n-a venit,

                        Oprişanul cel vestit!

                        De-i vrăjmaş şi om de ceartă,

                        Mihnea-vodă acum îl iartă

                        Şi-l pofteşte ca să vie

                        Ca un frate la domnie!”

 

                        II

 

                        Oprişanul credincios

                        Şi de suflet omenos

                        Se pornea din Stoieneşti

                        Ş-ajungea la Bucureşti

                        Noaptea pe la cântători

                        Pân-a nu răsări zori.

                        Mihnea-vodă adormit

                        Dormea pe-un pat aurit

                        În cămară-ntunecată

                        Tot cu şaluri îmbrăcată.

                        Dar deodată se trezea

                        Şi la slugi aşa grăia:

                        „Slugi, aprozi, copii de casă!

                        Voi dormiţi şi nu vă pasă

                        Soarele c-a răsărit

                        Şi pe mine m-a trezit,

                        Dar voi oare nu gândiţi

                        Când în somn vă leneviţi

                        Că am ţară de domnit

                        Judecăţi de săvârşit

                        Şi boieri de boierit?”

                        Toţi aprozii se trezeau

                        Şi lui vodă răspundeau:

                        „Rămâi, doamne, liniştit!

                        Soarele n-a răsărit,

                        Dar în locu-i a sosit

                        Oprişan din Stoieneşti

                        Cu averi împărăteşti.

                        El în curte a intrat,

                        De zăbrea a aninat

                        Un cârlig de împărat,

                        Cu pietre scumpe lucrat,

                        Ce luceşte ca un soare

                        Într-o zi de sărbătoare.

                        Mihnea-vodă se scula,

                        Faţa albă îşi spăla,

                        Barba neagră-şi pieptăna,

                        La icoane se-nchina,

                        Apoi el se înarma

                        Şi pe Oprişan chema:

                        „Oprişan din Stoieneşti!

                        Cu dreptul să ne grăieşti

                        Ce-ai făcut de-ai adunat

                        Averi mari de împărat,

                        Încât nu numai averi,

                        Dar ai şi scutari boieri?”

                        „Dumnezeu mi-a ajutat

                        Şi eu mi le-am adunat

                        Din darul sfinţiei-sale,

                        Din mila măriei-tale!”

                        „Nu-l crede, măria-ta!

                        (Cantarul atunci striga).

                        El mie s-a lăudat

                        Ca avere-a adunat

                        Numai din puterea lui,

                        Nu din mila domnului.

                        Dar n-am ciudă de asta

                        Cât am ciudă de alta:

                        Oprişanul mi-a spus mie

                        Că aşteaptă ca să-i vie

                        Firman de la-mpărăţie

                        Să te scoată din domnie!”

                        Mihnea-vodă se-ncrunta

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Pân-a veni firmanul

                        Piară-ntâi Oprişanul!

                        Jos la poartă să-l duceţi

                        Şi capul să i-l tăiaţi!”

                        De vrăjmaş ce mult era,

                        Armaşul se bucura.

                        Ca o fiară se-arunca,

                        Pe Oprişanu-l apuca

                        Şi pe scări îl îmbrâncea

                        Şi la moarte mi-l ducea!

                        Când la poartă, frate, iată

                        Un rădvan că se arată,

                        Tras de şase telegari,

                        Negri, ageri armăsari

                        Cu cozi lungi şi coame mari.

                        Iar înăuntru o bătrână

                        Cu-o icoană sfântă-n mână

                        Şi cu haine mohorâte

                        Şi cu pletele albite.

                        Pe-Oprişan cât ea-l vedea,

                        Sus, la domnul se ducea,

                        Şi-n genunchi trupu-şi frângea

                        Şi grăind amar plângea:

                        „Alei! doamne, fătul meu!

                        Nu te ierte Dumnezeu

                        Să omori pe Oprişanul

                        Că-i peri până la anul!

                        Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii

                        Că-n ziua Sântei Marii

                        Era, doamne, ca să-ţi vie

                        Firman de la-mpărăţie

                        Să te scoată din domnie?

                        Ş-aveai parte de firman

                        Făr’ de bietul Oprişan

                        Care-n cale i-a ieşit

                        Şi-ndărăt l-a înapoiat

                        Dăruind chiar pe vizir

                        Cu-armăsari de la Misir,

                        Şi cu pungi de bani o mie

                        Să te lase pe domnie!”

                        Oprişanca nu sfârşea,

                        Mihnea-n curtea lui ieşea

                        Poruncind la toţi să sară

                        Pe-Oprişan ca să nu-l taie.

                        Dar Cantar, armaşul mare,

                        Îşi făcuse răzbunare;

                        Şi capul nevinovat

                        Zăcea-n ţărnă aruncat

                        Lângă trupul răsturnat!

                        Vai de omul cu păcat!

                        De păcat e alungat

                        Şi nu poate-a fi scăpat!

                        Vânzătorul de armaş

                        Fiară crudă, om pizmaş,

                        Fost-a gol legat la soare,

                        Şi de mâini şi de picioare,

                        Gol legat de cozi de iepe,

                        De patru iepe sirepe,

                        Care, când se opintiră,

                        În patru părţi se izbiră

                        Şi-n patru îl despărţiră!