Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
O noapte la ţară

                        Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire

                        Pentru acel ce fuge de-a lumii amăgire,

                        Pentru acel ce caută în rai neînsemnat!

                        Plăcut, plăcut e ceasul de griji ne-ntunecat,

                        Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe

                        De-al omenirii zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

 

                        Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,

                        Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,

                        O jale fără margini, un dor fără hotar;

                        Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar

                        Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,

                        Pierzând orice credinţă, oricare nălucire,

 

                        Ferice de acela ce-n tulburare-i poate

                        Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,

                        Păşind peste-orizonuri, zburând peste câmpii.

                        Ferice care poate, departe de cei vii,

                        Să uite-a sa fiinţă, să piardă-orice simţire,

                        Să nu mai facă parte din trista omenire!

 

                        *

 

                        Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,

                        Ce revărsa în lume armonioase şoapte

                        Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;

                        O noapte de acele ce nu le poţi uita,

                        Care aprind în suflet scânteie de iubire

                        Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

 

                        Eram… parcă sunt încă! la oarele acele

                        Când ochiul străluceşte primblându-se prin stele,

                        Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.

                        Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,

                        Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri

                        Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

 

                        Ca lampă aninată la poarta de vecie,

                        Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,

                        Vărsând văpaie lină, ce lumea acoperea.

                        Lumină mângâioasă! în ceruri ea părea

                        Menită ca să ducă pe căi necunoscute

                        Dorinţele omenirii în lung deşert pierdute!

 

                        *

 

                        Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,

                        Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,

                        Se coborî prin stele din leagănul ceresc.

                        Duios era şi gingaş acordul îngeresc,

                        Căci inimile noastre săltară mai fierbinte

                        La dulcele său cântec, l-aceste a lui cuvinte:

 

                        „Ferice de acela ce cu-o simţire vie

                        Slăveşte armonie şi-nalta poezie,

                        Ca dezmierdări plăcute de glas prietenesc.

                        El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,

                        Şi geniul său gustă plăceri încântătoare

                        Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

 

                        Dar mai ferice încă fiinţa de iubire

                        Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire

                        Şi ne-ncetat e gata cu drag a să jertfi!

                        Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,

                        Şi dulce-i de a zice, când inima jeleşte,

                        Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!”