Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Mogoş vornicul

                        În oraş, la Bucureşti,

                        Tot să stai şi să priveşti

                        Pe cei şapte voinicei,

                        Mândri puişori de zmei,

                        Şapte fraţi ca şapte brazi,

                        Toţi de-ai lui Mogoş cumnaţi.

                        Ei în capul podului,

                        În fruntea norodului,

                        Aşteptau pe sora lor

                        Şi pe mândru-i soţior,

                        Mogoş, vornicul bogat,

                        Ce glumeşte ne-ncetat.

                        Ei la umbră se culcau,

                        Beau voios şi ospătau,

                        Cu ploscuţa închina

                        De cinci vedre ş-o oca,

                        Vadra Ţarigradului,

                        Măsura-mpăratului.

                        Iar fratele cel mai mare

                        (Că-i mai mare, minte n-are)

                        Pe drum ochii-şi alerga

                        Şi cu glas dogit striga:

                        „Zăriţi voi ce zăresc eu?

                        Iată vine ca un zmeu,

                        Vine Mogoş vornicul,

                        Călare pe galbenul.”

                        Fraţii toţi mi se sculau,

                        Peste câmpuri se uitau,

                        Şi vedeau, mări, vedeau

                        Cum venea Mogoş, venea:

                        „Bună ziua, şapte fraţi,

                        Şapte fraţi ca şapte brazi!”

                        „Bun sosit, frate cumnate,

                        Ai venit pe neaşteptate.

                        Dar unde ţi-e soţioara?

                        Ce ne-ai făcut surioara?

                        Ori poate c-ai şi uitat

                        Către noi că te-ai legat

                        Când pe Stanca ne-ai luat,

                        S-o aduci la frăţiori.

                        Pe iarnă de nouă ori,

                        Că-s mai multe sărbători:

                        Pe vară de patru ori,

                        Că-s mai multe lucrători?”

                        „Ba, măi fraţi, eu n-am uitat

                        Către voi că m-am legat,

                        Şi cu Stanca am plecat

                        S-o aduc la desfătat,

                        Dar în drumul părăsit

                        Turci, tătari ne-au întâlnit

                        Şi pe Stanca mi-au răpit.”

                        „Pe Stăncuţa ne-au răpit

                        Şi tu, Mogoş, ai fugit?

                        Cu cei furi nu te-ai luptat,

                        După ei nu te-ai luat,

                        Nouă ani să-i tot alungi

                        Şi cu moartea să-i ajungi?

                        Mori dar, câine blestemat!

                        Că ţie nu ţi-a fost dat

                        Ca să fii vrednic cumnat

                        Cu-ai Stăncuţei şapte fraţi,

                        Şapte fraţi ca şapte brazi!”

                        Şi cu toţii crunt turbau

                        Paloşele ridicau.

                        Iar fratele cel mai mare

                        (Că-i mai mare, minte n-are)

                        Paloşul mi-l învârtea,

                        În Mogoş îl azvârlea,

                        Dar nici că mi-l nimerea.

                        Paloşu-n vânt vâjâia,

                        De-un zid mare se lovea

                        Şi-ndărăt se întorcea,

                        Lângă Mogoş de cădea

                        Şi-n pământ se îngropa

                        Şi până în mănunchi intra.

                        Iar fratele cel mai mic

                        (Că-i mai mic, e mai voinic)

                        Paloşul mi-l învârtea,

                        În Mogoş îl azvârlea,

                        Şi prin inimă-l înjunghia!

                        Când deodată ce vedea,

                        Ce vedea şi nu credea?

                        O teleagă zugrăvită,

                        Pe dinăuntru poleită

                        Cu doisprezece telegari,

                        Telegari cu coame mari,

                        Şi-n teleagă sora lor

                        Înflorind ca un bujor!

                        „Bună ziua, fraţii mei.

                        Şapte puişori de zmei!

                        Dar unde vi-i cumnatul?

                        Ce mi-aţi făcut bărbatul?”

                        „L-am trimis în iad de-a drept

                        Cu şapte paloşe-n piept,

                        Că nu-i vrednic să trăiască

                        Şi cu noi să se rudească

                        Cine-n oardă păgânească

                        Nu ştie să vitejească

                        Şi nevasta să-şi păzească!”

                        „Vai de mine! ce-aţi făcut?

                        Vai de voi! n-aţi priceput

                        Cum că Mogoş a glumit

                        Când de mine v-a grăit?”

                        Bine vorba nu sfârşea,

                        Lacrimi din ochi îi ieşea,

                        Lângă Mogoş ea cădea,

                        Cu braţele-l cuprindea,

                        Îl bocea, îl dezmierda,

                        Apoi sufletul şi-l da

                        În capătul podului,

                        În ochii norodului!