Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Mihu copilul

                        La dealul Bărbat,

                        Pe drumul săpat,

                        Merge hăulind,

                        Merge chiuind

                        Mihu copilaş,

                        Mândru Păunaş,

                        Păunaş de frunte,

                        Copilaş de munte.

                        Merge el cântând,

                        Din cobuz sunând,

                        Codrii dezmierzând

                        Din cobuz de os

                        Ce sună frumos.

                        Merge cel voinic

                        Pe-un murguşor mic

                        Prin miezul nopţii,

                        Prin codrul Herţei.

                        Mult e frunza deasă,

                        Noaptea-ntunecoasă,

                        Şi calea pietroasă!

                        Dar când se urca

                        Şi murgul călca

                        Piatra scăpăra,

                        Noaptea lumina,

                        Noaptea ca ziua.

                        Merge, mări, merge,

                        Ş-urma li se şterge

                        Printre frunze căzute

                        Pe cărări pierdute.

                        Merge tot mereu

                        Voinicelul meu,

                        Din frunze pocnind,

                        Codrii vechi trezind

                        Şi mereu grăind:

                        „Hai, murgule, hai,

                        Pe coastă de plai,

                        Ce laşi tu drumul

                        Ş-apuci colnicul?

                        Ori zaua te-apasă,

                        Ori şaua te-ndeasă,

                        Ori frâul cu fluturi,

                        Ori scumpele rafturi,

                        Ori armele mele

                        Ce lucesc ca stele,

                        De duci aşa greu

                        Trupuşorul meu?”

                        „Zaua nu mă-ndeasă,

                        Şaua nu m-apasă,

                        Frâul nu mă strânge,

                        Chinga nu mă frânge,

                        Dar ce mă apasă

                        Şi-n drum nu mă lasă,

                        Că s-aţin pe-aici

                        Patruzeci şi cinci,

                        Cincizeci fără cinci

                        De haiduci levinţi

                        Duşi de la părinţi

                        De când erau mici

                        La codru-n potici.

                        Ş-acum se găsesc

                        De benchetuiesc

                        La valea adâncă,

                        La muchie de stâncă,

                        La des păltiniş,

                        Mărunt aluniş;

                        La masă de piatră,

                        În patru crăpată,

                        Cu sârmă legată,

                        Cu slove săpată,

                        Cu slove de carte

                        Cu aur suflate.

                        Iar la masă, şede

                        armonioasă.

                        Gata să te prade

                        Ianuş Ungurean,

                        Vechiul hoţoman,

                        Cu barba zburlită,

                        De rele-nvechită,

                        Până-n brâu lungită,

                        Cu brâu-nvelită.

                        El are, măi frate,

                        Săbii lungi şi late,

                        Durdă ghintuită,

                        Inimă-oţelită.

                        Şi mai are încă

                        Pe-mprejur de stâncă

                        Voinicei levinţi

                        Cu armele-n dinţi.

                        Feciori buni de mână,

                        Căliţi, tari de vână.

                        Flăcăi groşi în ceafă,

                        Voinici fără de leafă!

                        Cu chivere nalte,

                        Cu cozile late

                        Lăsate pe spate.

                        Ei te-or auzi

                        Şi s-or repezi,

                        Şi amar de tine

                        Şi amar de mine!”

                        „Hai, murgule, hai

                        Pe coastă de plai,

                        Lasă colnicul

                        Ş-apucă drumul

                        Că eşti cu Mihul!

                        Lasă-n urmă-ţi teamă,

                        Că te iau pe seama

                        Istor braţe groase,

                        Groase şi vânoase,

                        Istuia piept lat,

                        Lat ş-înfăşurat,

                        Istui păloşel

                        Cu buza de-otel.

                        Unguru-i fălos,

                        Nu-i primejdios,

                        Gura lui e mare,

                        Dar nu muşcă tare.

                        Câţi sunt ei? cincizeci?

                        Şaizeci, optzeci,

                        O sută ş-o mie?

                        Iasă-n cale-mi, vie

                        Dacă vor să ştie

                        Cine e Mihul,

                        Mihu Copilul!”

                        Murgul ca gândul

                        Lasă colnicul

                        S-apucă drumul.

                        „Hai, murgule, hai,

                        Pe coastă de plai

                        La poiana grasă,

                        Dumbrava frumoasă

                        Cu iarbă-nverzită,

                        Cu flori înflorită!”

 

                        II

 

                        Iată-n codru, iată,

                        Că Ianuş deodată,

                        Cum benchetuieşte

                        Şi se veseleşte,

                        Stă, încremeneşte,

                        Pe gânduri porneşte

                        Că din când în când

                        Aude sunând,

                        Codrii răzbătând

                        Un mândru cântec,

                        Cântec de voinic

                        Ş-un glas de cobuz

                        Dulce la auz,

                        De cobuz de os

                        Ce sună duios.

                        Şi iată, şi iată

                        Că Ianuş deodată

                        Tresare şi sare

                        Şi zice-n glas mare:

                        „Voi, vitejilor,

                        Haraminilor!

                        Ian staţi ş-ascultaţi

                        Ş-armele apucaţi,

                        Că eu cam auz

                        Un glas de cobuz

                        Printre frunze sunând,

                        Codrii dezmierzând.

                        Deci voi vă grăbiţi,

                        Curând vă porniţi

                        Să-i ieşiţi în cale

                        Pe deal şi pe vale,

                        La pod, la hârtop,

                        La lunca de plop,

                        La potica strâmtă,

                        La cărarea frântă,

                        La fântâna lină

                        Cu apă puţină.

                        De-a fi vreun viteaz

                        Cu flori pe obraz,

                        Să nu mi-l stricaţi,

                        Ci să mi-l legaţi.

                        Iar vreun fermecat,

                        De muieri stricat,

                        O palmă să-i daţi

                        Drumul să-i lăsaţi!”

                        Ungurii pornesc

                        Şi calea-i opresc.

                        Iar cât îi zăreşte

                        Mihu le grăieşte:

                        „Voi, voinicilor,

                        Haraminilor,

                        Cine v-a mânat

                        Capul v-a mâncat!”

                        Şi nici că sfârşeşte,

                        La harţă porneşte

                        Şi se învârteşte,

                        Toţi îi risipeşte.

                        Apoi iar purcede

                        Prin cel codru verde.

                        Murgul se urca,

                        Şi când el călca,

                        Piatra scăpăra,

                        Noaptea lumina,

                        Noaptea ca ziua.

                        Ianuş cum îl vede,

                        Din loc se repede:

                        „Voi, vitejilor,

                        Haraminilor!

                        Daţi cu lăncile,

                        Daţi cu flintele.”

                        „Lăsaţi flintele,

                        Lăsaţi lăncile,

                        Voi, voinicilor,

                        Haraminilor!

                        Că eu Mihu sânt,

                        Şi vreau să vă cânt

                        Un mândru cântec,

                        Cântec de voinic

                        Cum n-aţi auzit

                        Cât veac aţi trăit.”

 

                        III

 

                        Iată, mări, iată

                        Că Mihu deodată

                        Începe pe loc

                        A zice cu foc,

                        Începe uşor

                        A zice cu dor

                        Un cântec duios

                        Atât de frumos,

                        Munţii că răsun,

                        Şoimii se adun,

                        Codrii se trezesc,

                        Frunzele şoptesc,

                        Stelele clipesc

                        Şi-n cale s-opresc!

                        Iar ungurii mult

                        Cu drag îl ascult,

                        Şi Ianuş îndată,

                        Ca nealtădată,

                        Glasu-şi îmblânzeşte

                        Mihului grăieşte,

                        La masă-l pofteşte.

                        „Vin’ tu, Mihule,

                        Vin’, voinicule,

                        Să benchetuim

                        Şi să veselim,

                        S-apoi amândoi

                        Ne-om lupta noi doi”.

                        Ei cu toţi s-adun,

                        La masă se pun

                        Şi benchetuiesc

                        Şi se veselesc,

                        Ploştile ciocnesc,

                        Vesel chiuiesc.

                        Dar când au sfârşit

                        De benchetuit,

                        Masă de-ospătat,

                        Vinul de gustat,

                        Ianuş ungurean,

                        Mihul moldovean

                        Deoparte se duc

                        La luptă s-apuc!

                        Cruntă-i lupta lor,

                        Că e pe omor.

                        Cine c-a pica

                        Nu s-a mai scula!

                        Iar ungurii toţi,

                        Lui Ianuş nepoţi,

                        Stau de mi-i privesc

                        Cum mi se-nvârtesc,

                        Cum mi se smucesc,

                        Cum mi se trântesc

                        Ca doi zmei, ca lei,

                        Ca lei paralei.

                        Iată, mări, iată

                        Că Mihu deodată

                        În loc se opreşte,

                        Pe Ianuş suceşte,

                        Sus îl opinteşte,

                        Jos încă-l izbeşte

                        Şi-n genunchi îl pune

                        Şi capu-i răpune.

                        Iar ungurii toţi,

                        Lui Ianuş nepoţi,

                        Stau încremeniţi

                        De moarte-ngroziţi.

                        Mihu mi-i trezeşte

                        Ş-astfel le grăieşte:

                        „Voi, copiilor,

                        Haraminilor!

                        Care s-a afla

                        De va ridica

                        Buzduganul meu

                        Cât este de greu,

                        Durduliţa mea

                        Cât este de grea

                        Şi zalele mele

                        Cât îmi sunt de grele,

                        Acela să vie

                        Cu mine-n frăţie

                        Ca să vitejească,

                        Numele să-i crească!”

                        Ungurii se-ntrec

                        La pământ se plec

                        Şi-n zadar se-ncerc!

                        Nici unul nu poate

                        Să ridice-n spate

                        Armele culcate

                        Cu-aur îmbrăcate,

                        Cu fier ferecate.

                        „Voi, mişeilor,

                        Haraminilor!

                        Codrul mi-l lăsaţi,

                        Jugul apucaţi

                        Că nu sunteţi voi,

                        Nu sunteţi ca noi

                        Oameni de mândrie,

                        Buni de vitejie,

                        Ci oameni de gloată,

 

                        Buni de sapa lată.”

                        Şi cum zice-ndată

                        Mihul cel voinic

                        Cu degetul mic

                        Armele-şi ridică,

                        Pleacă pe potică

                        Cu murgul voios

                        Prin codrul frunzos.

                        Şi-n urmă-i vuieşte,

                        Codrul clocoteşte

                        De un mândru cântec,

                        Cântec de voinic,

                        De-un glas de cobuz

                        Dulce la auz,

                        De cobuz de os

                        Ce sună frumos!