Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Maghiara

                        Cu ce jale, ce amar

                        Plâng doi ochi peste hotar!

                        Cât se bate, cât suspină

                        O inimă de dor plină

                        Colo-n ţara cea vecină!

 

                        Mândri-s ochii ca din rai,

                        Dulci ca soarele din mai.

                        Inima e mândră iară,

                        Căci ea saltă ca o fiară

                        În sân falnic de maghiară.

 

                        De-ai fi pasăre sau vânt,

                        S-alergi lumea pe pământ,

                        Ca maghiara scumpă floare

                        N-ai vedea lucind la soare,

                        Nici în luncă, la răcoare!

 

                        Alb i-e sânul, dulce crin,

                        Dar hrăneşte-amar suspin!

                        Negri-s ochii, cu văpaie,

                        Dar pe faţa ei bălaie

                        Se topesc ca nori de ploaie,

 

                        Căci un domn român vestit

                        Peste munţi a năvălit

                        Ş-a luat cu vitejie

                        Multe suflete-n robie

                        Şi maghiari nemeşi o mie!

 

                        A plecat domnul român!

                        Robii după-al lor stăpân

                        Au ieşit plângând din ţară

                        Ş-a rămas trista maghiară

                        Cu ochi plânşi, cu jale-amară!

 

                        De trei zile plânge-acum!

                        De trei zile cată-n drum,

                        Dar nimica nu zăreşte,

                        Căci iubitul ce jeleşte

                        Pe drum nici că se iveşte!

 

                        Unde-i mândrul tău iubit?

                        În ce cale-i rătăcit?

                        Unde-i, Doamne! de nu vine

                        De trei zile lângă tine?

                        Cine-a spune unde-i, cine?

 

                        Vai! cu jale, cu amar

                        Plânge el peste hotar!

                        Ca şi tine el suspină

                        Cu inima de dor plină

                        Colo-n ţara cea vecină!

 

                        Iar de vrei tu să-l mai vezi,

                        Peste munţi să te repezi

                        Într-a Zimbrului domnie,

                        Unde zac mulţi în robie

                        Şi maghiari nemeşi o mie.

 

                        Peste codri, peste munţi,

                        Peste ape fără punţi,

                        Unde-s florile frumoase,

                        Unde-s fetele voioase,

                        Unde-s doinele duioase.

 

                        Să te duci spre răsărit,

                        La cel loc nebiruit

                        Unde-s paloşele crunte,

                        Unde cresc stejari la munte,

                        Unde nasc voinici de frunte!

 

                        Iată-n zori c-a şi plecat

                        Pe-un cal alb ne-ncălecat

                        Maghiarina, mândra fată,

                        În bărbat mândru schimbată

                        Şi cu paloş înarmată.

 

                        De-ai fi pasăre sau vânt

                        N-ai ajunge-o pe pământ,

                        Căci ca vântul ea nu zboară,

                        Nici ca pasărea uşoară!

                        Dar ca dorul ce omoară!

 

                        Şesuri, văi, norii din cer

                        În urmă-i departe pier.

                        Cine-o vede, o zăreşte

                        Ca o stea care luceşte

                        Şi-n văzduh se mistuieşte.

 

                        În codri merei pustii

                        Unde urlă fiare mii,

                        A intrat fata voinică

                        Şi se duce fără frică

                        Pe-o strâmtoare de potică.

 

                        Umbra nopţii s-a lăţit,

                        Groaza-n lume s-a pornit,

                        Vântul suflă, vâjâieşte,

                        Codrul urlă, clocoteşte,

 

                        Tunetul în cer vuieşte.

                        Dar ea-ndeamnă tot mereu

                        Calul ce răsuflă greu

                        Şi mult drum în urmă-i lasă;

                        Că cine doru-l apasă,

 

                        De furtuni cereşti nu-i pasă!

                        Iată-a sosit în ceas rău

                        Pe malul unui pârău,

                        Pârău mic şi fără nume

                        Ce curgea tainic în lume,

 

                        Printre flori revărsând spume.

                        Hai, voinice, la cel mal

                        (Zis-a fata către cal.)

                        Dar pe loc calul s-opreşte,

                        În pământ ochii ţinteşte

 

                        Şi cu groază sforăieşte.

                        Haideţi, hai cu Dumnezeu

                        Să găsim pe dragul meu,

                        Că de mult amar de vreme

                        După el sufletu-mi geme!

 

                        Hai, voinice, nu te teme…

                        Calul trist a rânchezat

                        Şi-n pârău năvală-a dat.

                        Apa-i crudă ca o fiară!

                        Iar pe mal din unde-afară

                        N-a ieşit biata maghiară!

 

                        Când luci lumina-n zori,

                        Zăcea trupu-i printre flori,

                        Lângă malul alb de spume…

                        Şi de-atunci pârău-n lume

                        Poartă-al Maghiarinei nume.