Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Iordachi al Lupului

                        Jos, pe apa Prutului,

                        În ţinutul Huşi-ului

                        La casele Lupului

                        Mers-a ura Domnului!

                        Mers-a ura şi lovit-a,

                        Pe Iordache prăpădit-a!

                        El cu Domnul se-nvrăjbea

                        Şi călare pribegea

                        Pe drumul Bugeacului,

                        Scăparea pribeagului,

                        Şi cu bine el sosea,

                        Adăpost el îşi găsea

                        La saraiul Hanului,

                        Cumnatul sultanului.

                        Frunză verde măcieş,

                        Mare groază-i sus, la Ieşi,

                        De Iordache c-a să vie

                        Să aducă grea urgie

                        De tătari cumpliţi grămadă

                        Să le dea ţara-n pradă!

                        Boierii se adunară

                        De la târg şi de la ţară

                        Şi trei zile se vorbiră,

                        Trei zile se sfătuiră

                        Lui Iordache, să-l înşele,

                        Trimiţându-i măgulele

                        Ş-un poclon de zece pungi,

                        Patru şaluri tot în dungi,

                        Două scurte, două lungi.

                        Ş-un fugar frumos, domnesc,

                        De soi bun, moldovenesc,

                        Şi o carte mare-nchisă

                        Ca de la Domnie scrisă,

                        O hârtie-nşelătoare,

                        Poftitoare, rugătoare,

                        Ca să vie Iordache-acasă

                        La Maria cea frumoasă.

                        Iar de-i trebuie domnie,

                        I-o dă Vodă cu frăţie,

                        Între ei pace să fie!

                        Iordăchel se-nveselea,

                        Iară hanul îi grăia:

                        „Zece zile mai aşteaptă

                        Ca să ai tu parte dreaptă,

                        Căci am scris la-mpărăţie

                        Pentru-un firman de domnie,

                        Ori de nu, ia-ţi oastea mea

                        Şi cu dânsa fă ce-i vrea.”

                        „Ba, eu oastea n-oi lua,

                        Că ţara m-a blestema.

                        Cine-aduce oaste-n ţară

                        Sub blestemul ţării piară!”

                        Astfel dac-a cuvântat,

                        Cu hanul s-a sărutat

                        Şi spre ţară a plecat

                        Cu Marin şi cu Ciocan,

                        Cu Lisandru cel bălan,

                        Şi cu Zaria, bun viteaz

                        Ce-i cam negru pe obraz.

                        Toţi cu inimile drepte,

                        Slugi viteze şi-nţelepte;

                        Oameni buni şi credincioşi

                        Ce-s la masă ruşinoşi,

                        Dar la luptă hărţăgoşi!

 

                        II

 

                        Vinerea spre sâmbăta,

                        El Măricăi s-arăta

                        Şi cu drag o săruta

                        Mulţumind lui Dumnezeu

                        C-a sosit la locul său…

                        Dar în lume cine ştie

                        Azi şi mâini ce-o să mai fie!

                        Iată-un grec, unul Zoilă,

                        Om de vrajbă şi de silă,

                        Un trimis de la domnie,

                        (Negre zilele să-i fie!)

                        Olăceşte se ducea

                        Şi la domn ştire făcea

                        C-a sosit Iordache-acasă

                        La Maria cea frumoasă!

                        Frunză verde alunică,

                        Grea pulbere se ridică

                        De la Ieşi înspre Mileşti,

                        Iar printr-însa ce zăreşti?

                        Arnăuţi cu şuşanele,

                        Cu argint pe la oţele.

                        Lefegii şi darabani

                        Cu-ai lor mândri căpitani.

                        Iordăchele, te fereşte,

                        Cursă rea ţi se găteşte!

                        Cei ce vin călări la tine

                        Nu vin ca să se închine,

                        Ci vin cu porunci domneşti

                        Şi cu gânduri duşmăneşti.

                        Frunză verde porumbică!

                        Drăgălaşa de Marică

                        Pe Iordache mi-l trezea

                        Şi din gură aşa-i grăia:

                        „Hai, frate, la biserică

                        De sfânta Duminică,

                        Că de când ai pribegit

                        Sufletul nu ţi-ai grijit!”

                        Iordăchel se întindea

                        Şi cu lene răspundea:

                        „Mergi, Marico, dumneata,

                        Că eu nu mă pot scula,

                        Drumul lung m-a obosit,

                        Calul greu m-a ostenit!”

                        Iată, mări, cum vorbea

                        Că fereastra se izbea

                        Şi cădea jos la pământ

                        Fără suflare de vânt.

                        Ş-o icoană poleită

                        Trăsnea făr-a fi lovită.

                        Maria se-nspăimânta,

                        Iordache se întrista,

                        Dar pe gânduri mult nu sta,

                        Că Lisandru-i aducea

                        Carte mare şi-i zicea:

                        „O ceată de oameni mulţi,

                        Lefegii şi arnăuţi,

                        A sosit aici din sus

                        Ş-astă carte ţi-au adus

                        Cu poftire boierească

                        Să mergi la curtea domnească,

                        Dar ascultă-mă pe mine,

                        Căci ce simt eu nu-i a bine.

                        Tu eşti mare cât un domn,

                        Iar de ai minte de om,

                        Hai cu toţi să-ncălecăm,

                        Arnăuţii s-alungăm

                        Şi de drum să ne cătăm,

                        Spre Bugeac să apucăm,

                        Pe hanul să-l ridicăm

                        Şi foc Ieşului să dăm.”

                        Iordăchel nu-l asculta

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Ba, m-oi duce la domnie

                        Că chiar domnul mă îmbie

                        Şi se jură că va face

                        Tot ce-oi vrea ca să

                        mă-mpace!”

 

                        III

 

                        Frunză verde de negară,

                        Pe cel drum în zi de vară,

                        Ce se vede strălucind

                        Şi spre Ieşi înaintând?

                        Un rădvan cu telegari,

                        Şese negri armăsari,

                        Şi-n rădvanul boieresc

                        Un luceafăr pământesc,

                        Cu chip dulce femeiesc.

                        Iar pe lângă cel rădvan,

                        Călare pe-un năzdrăvan,

                        Merge mândrul Iordăchel

                        Cu slugile după el:

                        Slugi cu inimile drepte,

                        Înţelepte şi deştepte,

                        Ce-s la masă ruşinoase,

                        Dar la luptă hărţăgoase.

                        Apoi venea după ei

                        Ceată de arnăuţei,

                        Lefegii şi darabani

                        Cu-ai lor mândri căpitani.

                        Ei la Ieşi cât ajungea,

                        Iordache la domn mergea,

                        Dar domnul cât îl vedea,

                        De mânie s-aprindea

                        Şi striga: „Jos pe covor,

                        Tăiaţi-i capul din zbor.”

                        Un călău se repezea,

                        Iataganu-şi netezea,

                        Dar Iordache-l aştepta,

                        O palmă voinică-i da,

                        Cât călăul jos pica.

                        Apoi el se întorcea

                        La Lisandru de-i zicea:

                        „Ţine tu sabia mea

                        De-mi taie capul cu ea,

                        Că nicicum nu m-a durea.”

                        Iar Lisandru, oftând greu,

                        Răspundea: „Stăpânul meu!

                        Pâinea, sarea ţi-am mâncat,

                        Nu mă vârî la păcat!”

                        Din nou vodă poruncea,

                        Arnăuţii se-mbrâncea,

                        Pe Iordache s-aruncau,

                        De păr lung îl apucau,

                        Pe covor îl întindeau

                        Şi din zbor capu-i tăiau.

                        Capul se rostogolea,

                        În sânge se tăvălea

                        Şi pe scări se cobora

                        Şi-n rădvan apoi sărea.

                        Iar Marica, vai de ea!

                        Capu-n braţe apuca

                        Şi plângând la el căta,

                        Şi bocind îl săruta,

                        Când pe frunte, când pe gură,

                        Când pe gât, la încrestătură.

                        „Alei! Doamne! striga ea,

                        Facă-se pe vrerea mea!

                        Doamna ta să văduvească,

                        Neamul tău să calicească,

                        Târgul tău întreg să ardă

                        Şi domnia-ţi să se piardă!”

                        Frunză verde siminoc,

                        La Ieşi arde mare foc.

                        Bate para prin Mileşti,

                        Zbor tăciunii la Lăţeşti,

                        Scânteile-n Bărlăneşti,

                        Până pe la Ciocăneşti,

                        Şi duc veste de-ngrozit

                        Că Iordache a pierit

                        Şi că focul a izbucnit

                        Din blestemul cel cumplit!