Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Înşiră-te, mărgărite

                        Trei copile de-mpărat

                        Stau într-un măreţ palat,

                        Înşirând la scumpe salbe

                        De mărgăritare albe.

                        Iar o pasăre măiastră

                        Vine vesel pe fereastră

                        Şi, bătând din aripioare,

                        Zice, blând cuvântătoare:

                        Bine, bine v-am găsit,

                        Dalbe flori din răsărit!

                        Bine-ai venit de la rai,

                        Păsărea cu dulce grai!

                        Eu sosesc cu primăvara

                        Ca să mă întorn cu vara;

                        Ş-acum vin pe-al vostru plai,

                        Aducând luna lui mai,

                        Luna cea de lăcrimioare

                        Şi de doruri iubitoare,

                        Şi o dalbă de poveste

                        Cum n-a fost şi nu mai este!

                        Păsărică, spune, spune

                        Cea poveste de minune,

                        Că ţi-om face noi trei salbe

                        De mărgăritare albe.

 

                        I

 

                        Înşiră-te, mărgărite,

                        Pe lungi fire aurite,

                        Ca o horă luminoasă,

                        Ca povestea mea duioasă:

                        Fost-a fost în lume-odată

                        Mândruliţă, dulce fată,

                        Şi la chip fermecătoare

                        De puteai căta la soare,

                        Iar la ochişorii săi

                        Şi la faţă-i nu puteai!

                        Florile îi ziceau floare,

                        Stelele, stea lucitoare,

                        Încât vecinic flori şi stele

                        Se certau noaptea-ntre ele!

                        Iată-n fapt de dimineaţă

                        Că pe câmpul de verdeaţă

                        Copiliţa, cu-alte două,

                        Se primbla, torcând prin rouă.

                        Una zice: Am visat

                        De-un fecior de împărat!

                        Dac-ar fi acum să vie

                        Să m-aleagă de soţie,

                        I-aş aduce eu în dar

                        Un şoiman de armăsar

                        Care zboară, care sare

                        Peste munţi şi peste mare

                        Şi înconjură pământul

                        Mai uşor chiar decât vântul!

                        Alta zice: Surioare!

                        Eu i-aş ţese-n foc de soare

                        O cămaşă-n zece iţe,

                        Cu descântece prin altiţe,

                        Ca să-i fie de noroc

                        Şi să-l apere de foc,

                        Şi de patimi sufleteşti,

                        Şi de bolile trupeşti!

                        Iar frumoasa copiliţă

                        Zice astfel din guriţă:

                        Eu i-aş face doi feciori,

                        Doi de gemeni frăţiori,

                        Cu cosiţele-aurite

                        Şi cu feţele-nflorite,

                        De n-ar fi alţii ca ei

                        Drăgălaşi şi frumuşei,

                        Căci ar fi strălucitori

                        Ca doi ochi veselitori!

                        De mi-i face-aşa copii,

                        Tu, mireasa mea să fii!

                        (Zice-atunce mândrul crai

                        Ce vâna pe verde plai.)

                        Tu să fii a mea mireasă,

                        A mea dulce-mpărăteasă!

                        Tu, minune încântătoare

                        Care eşti ruptă din soare!

                        Copiliţă-n fericire

                        Stă pătrunsă de uimire,

                        Ochii galeş i se-nchid,

                        Degetele-i se deschid,

                        Fusu-i pică, firu-şi pierde,

                        Şi ea cade-n iarba verde.

                        Iară craiul tinerel

                        O ia-n braţe uşurel,

                        Şi cu gingaşul odor

                        Saltă pe-al său cal uşor,

                        Calul falnic se-ncordează,

                        Sare, zboară şi nechează;

                        El nechezul n-a sfârşit,

                        La palat c-a şi sosit!

 

                        Şapte zile-abia trecea,

                        Mare nuntă se făcea,

                        Cu nuntaşi nenumăraţi,

                        Cum se cade la-mpăraţi,

                        De-a mers vestea-n depărtări,

                        Peste nouă ţări şi mări!

                        Fost-au faţă crai vestiţi,

                        Cu coroane-mpodobiţi,

                        Şi vestite-mpărătese,

                        Tot frumoase şi alese.

                        Fost-au încă la serbare

                        Oaspeţi mari de înspăimântare

 

                        *

 

                        Uriaşi cu negre semne,

                        Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne,

                        Zmei cu ochii sângeroşi

                        Şi vitejii feţi-frumoşi!

                        Dar din toţi nuntaşii cine

                        Răspândea mai vii lumini?

                        Dulce-a craiului mireasă,

                        Tânăra împărăteasă,

                        Care ochii fermeca

                        De zâmbea sau de juca.

                        Blândul zâmbet al copilei

                        Lumina ca faptul zilei,

                        Ş-al ei joc părea un zbor

                        Chiar de flutur sprinteior.

                        Fost-am încă şi eu faţă

                        La cea nuntă mult măreaţă,

                        Şi de-atunci tot mă gândesc

                        C-am visat un vis ceresc!

 

                        II

 

                        Înşiră-te, mărgărite,

                        Pe lungi fire aurite,

                        Precum şirul din poveste,

                        Că-nainte mult mai este:

 

                        Trecu luna, trecu două,

                        Trecu cinci, trecură nouă,

                        Doamna născu doi feciori,

                        Doi de gemeni frăţiori,

                        Cu cosiţe poleite

                        Şi cu feţe înflorite,

                        De păreau strălucitori

                        Ca doi ochi veselitori!

 

                        Alei, mândre surioare!

                        Puteaţi voi a-mi spune oare

                        Ce-i mai bun în astă viaţă

                        Ca iubirea cu dulceaţă?

                        Ce-i mai sfânt şi mai alin

                        Ca mama cu prunc la sân?

                        Ce-i mai drag şi mai plăcut

                        Ca pruncuţul nou-născut?

                        Mama doamnă, fericită,

                        Cu doi prunci împodobită,

                        Îi ţinea duios la sân,

                        Ca doi fluturi pe un crin,

                        Şi din pletele-i gingaşe

                        Le făcea lor dulce faşe,

                        Şi pe braţe-i, ca să-i culce,

                        Le făcea un leagăn dulce.

                        Ea-i privea şi zi şi noapte,

                        Le vorbea cu blânde şoapte,

                        Şi, privindu-i, se uimea!

 

                        Ea-i trezea şi-i adormea.

                        I-adormea tot în cântări

                        Şi-i trezea în sărutări.

 

                        Când era pe adormire,

                        Le cânta cu-nduioşire:

                        Nani, nani, copilaşi,

                        Dragii mamei fecioraşi!

                        Că mama v-a legăna,

                        Cu vers dulce v-a-ngâna

                        Ş-a ruga pe Dumnezeu

                        Să vă plimbe-n raiul său,

                        Să vedeţi, unicii mei,

                        Ceruri plini de curcubeie,

                        Ploi de raze şi de stele

                        Pe câmpii de viorele,

                        Ş-oi ruga Domnul ceresc

                        Să ajungeţi cum doresc,

                        Viteji mari şi feţi-frumoşi,

                        Doi luceferi mângâioşi.

                        Lumea să vă îndrăgească,

                        Duşmanii să se-ngrozească,

                        S-aveţi parte şi renume,

                        Să vă meargă vestea-n lume!

 

                        Când era iar pe trezie,

                        Le cânta în veselie:

                        Sculaţi, sculaţi, feţii mei,

                        Floricele dalbe!

                        C-au venit doi îngerei

                        În veşminte albe,

                        Îngerei colindători,

                        Floricele dalbe,

                        Noaptea pe la cântători,

                        Când zorile-s albe,

                        Şi v-aduc pe aripioare

                        Floricele dalbe,

                        Rouă sfântă-nvietoare

                        Şi cunune albe!

 

                        Alei! mândre surioare!

                        Nici că se afla sub soare

                        Fericire mai deplină,

                        Viaţă dulce mai senină!

                        Dar în lume ades trece

                        Vânt de moarte, fior rece,

                        Şi pe loc se vestejeşte

                        Tot ce-n lume ne zâmbeşte!

                        Seninul se schimbă-n nori,

                        Viaţa-n noapte fără zori,

                        Veselia-n aspre chinuri

                        Şi cântările-n suspinuri!

                        Iată că-ntr-o zi din mai

                        Mers-a vestea chiar la rai

                        De-acei mândri frăţiori,

                        A pământului comori,

                        Şi toţi îngerii în zbor

                        Au venit, ascunşi de-un nor,

                        Ca să vadă dacă sânt

                        Fraţi de-ai lor pe-acest pământ?

                        Dulce-s, Doamne, la privire!

                        Ca un vis de fericire!

 

                        Abia zis-au, şi pe loc,

                        Ca un fulger viu de foc,

                        Crunt deochi a ajuns

                        Pe copii şi i-a străpuns!

                        Copilaşii plâng, suspin,

                        Scot guriţa de la sân,

                        Cată-n ochii mamei lor,

                        Pleacă fruntea, cad şi mor!

                        Vai de codrul care-şi pierde

                        Freamătul şi frunza verde!

                        Vai de inima pustie

                        Ce-a rămas fără de soţie!

                        Dar amar, amar de lume,

                        De copiii fără mume,

                        Şi de mamele cu dor

                        Care-şi pierd copiii lor!

 

                        III

 

                        Înşiră-te, mărgărite,

                        Pe lungi fire aurite,

                        Precum şirul din poveste,

                        Că-nainte mult mai este:

 

                        Pe copiii-mbrăţişaţi,

                        Într-un leagăn alb culcaţi,

                        Trista mamă i-a îngropat

                        Lângă ea, lângă palat,

                        La fereastra din grădină,

                        Sub o tufă de sulcină.

                        Iar din leagănul de flori

                        Răsărit-au până-n zori

                        Doi brazi gingaşi de o seamă,

                        Ca doi gemeni dintr-o mamă,

                        Ş-au crescut, crescut-au iară

                        De la zori şi până-n seară,

                        Pân-au dat să se lovească

                        De fereastra-mpărătească…

 

                        Frăţioare, frăţioare,

                        Înlăuntru ce vezi oare?

                        Văd pe mama!

                        Auzi, frate,

                        Gemetele-i necurmate?

                        Măiculiţa mea iubită,

                        Cât de-amar e rătăcită!

                        Ochii-i sunt două izvoare

                        Tot de lacrimi arzătoare!

                        Ah! priveşte cum ne cată

                        Prin cea casă întristată!

                        Cum ne cheamă, cum ne plânge!

                        Mâinile cum şi le frânge!

                        Mamă, mamă, draga noastră,

                        Iată-ne ici la fereastră,

                        Vin cu dulce dezmierdat,

                        Că de mult, amar de noi,

                        Ne lipseşti la amândoi!

                        Astfel brazii suspinau

                        Ş-a lor crengi le clătinau

                        Pe fereastră-n sala mare…

                        Mama doamnă viu tresare,

                        Vine, aleargă, stă, nu crede,

                        Vede brazii şi nu-i vede,

                        Şterge iute ochii săi:

                        Dragii mei, drăguţii mei!

                        Voi sunteţi! inima-mi zice

                        C-aţi venit voi iar aice

                        Lâng-a mamei dulce sân,

                        Ce hrăneşte-amar suspin!

                        Scumpii mamei frumuşei,

                        Copilaşi, iubiţii mei!

                        Frig v-a fost în cel pământ,

                        Pedepsi-l-ar Domnul sfânt!

                        Ş-acum nu mai cată nimeni

                        De a voastră frăgezime,

                        Nici vă leagănă-n cântări,

                        Nici v-adoarme în sărutări!

                        Taci, măicuţă cu durere,

                        Că-ţi aducem mângâiere.

                        Nu jeli a noastră soartă,

                        Că de grijă cerul poartă

                        Şi la morţi, şi la cei vii,

                        Şi la flori, şi la copii.

                        Seara primăverii caldă

                        Cu dulci lacrimi ne scaldă,

                        Vântul ne adoarme-uşor

                        Cu suspin răcoritor,

                        Şi steluţa serii, mută,

                        Cu dulci raze ne sărută.

                        Ce vorbiţi de primăvară,

                        Şi de stele, şi de seară?

                        Nu vedeţi cumpliţii nori

                        Cum sosesc fulgerători?

                        N-auziţi cerul cum tună

                        Şi pământul cum răsună?

                        Vântul suflă şi vă-ndoaie,

                        Pe voi cade rece ploaie…

                        Dragii mei, gingaşii mei!

                        Cum să-i apăr eu pe ei?

                        Biata mamă n-a sfârşit,

                        Cerul brazii a trăsnit

                        Şi sub ochii săi pe loc

                        I-au aprins în mare foc!

                        La pământ brazii cădeau,

                        Cu lung geamăt ei ardeau

                        Şi spre doamna ce-i vedea

                        Crengile şi le-ntindea.

                        Biata mamă, despletită,

                        Spăimântată, rătăcită,

                        Pe fereastră se pleca,

                        Vrând în foc a s-arunca;

                        Dar deodată ochii săi

                        Au zărit două scântei

                        Printre flăcări strălucind,

                        În văzduh voios sărind,

                        Către stele tot suind,

                        Ş-amândouă printre ele

                        Prefăcându-se în stele.

                        Faţa ei, l-acea privire,

                        Străluci de fericire,

                        Cum s-aprinde alba lună

                        Dup-o aprigă furtună;

                        Şi cu grabă-n veselie

                        Ieşind noaptea pe câmpie,

                        Ea se duse aiurind,

                        Cu ochii la cer privind,

                        Cum se duce neoprit

                        Dorul cel nemărginit!

 

                        IV

 

                        Înşiră-te, mărgărite,

                        Pe lungi fire aurite,

                        Ca duioasa mea poveste,

                        Că-nainte mult nu este:

 

                        Pe cea vale de mohor,

                        Lâng-un limpede izvor,

                        Mama doamnă stă culcată

                        Şi cu dragoste tot cată

                        Când la cerul înstelat,

                        Unde doru-i a zburat,

                        Când pe faţa apei line,

                        Unde-a cerului lumini

                        Se prevăd, se oglindează

                        Şi în taină scânteiază.

                        Biata mamă-ncet suspină

                        Şi cu-o floare de sulcină

                        Ea dezmiardă-ncetişor

                        Faţa micului izvor,

                        Ş-apoi stă, şi tot priveşte,

                        Apa când se limpezeşte,

                        Care stele mai întâi

                        Au să iasă-n faţa ei?

                        Umbra nopţii de pe vale

                        Se pătrunde de-a ei jale

                        Şi ascultă în tăcere

                        Şoapta-i plină de durere.

                        Căci ea stelele descântă

                        Şi, plângând, astfel ea cântă:

 

                        Câte stele sunt pe cer,

                        Până-n ziuă toate pier,

                        Numai două-s stătătoare

                        Până la răsărit de soare,

                        Şi îngână dorul meu…

                        Coborî-le-ar Dumnezeu!

 

                        Stelişoare, blânde stele,

                        Ochişori inimii mele!

                        Pe pământ voi v-aţi închis

                        Şi în ceruri v-aţi deschis

                        Să priviţi la dorul meu…

                        Coborî-v-ar Dumnezeu!

 

                        Bine v-a fi vouă, bine,

                        În cel rai cu vii lumini,

                        Dar nici raiul nu e lin

                        Ca al mamei dulce sân!

                        Ah! copii, la sânul meu

                        Coborî-v-ar Dumnezeu!

 

                        O! minune! sus, în cer,

                        Două stele iată pier!

                        Şi cu zborul de săgeată

                        Prin văzduh iată-le, iată

                        Că vin iute şi voioase,

 

                        Lăsând urme argintoase

                        Până ce cad lângă izvor

                        Într-un lung, întins ogor,

                        Şi se fac din două stele

                        Două mărgăritărele…

 

                        Cine-n lume, cine poate

                        Mările să le înoate,

                        Codrii vechi să mi-i pătrundă

                        Ca să numere-a lor frunză?

                        Cine poate-avea aflare

                        Câte valuri sunt pe mare,

                        Câte raze sunt în soare,

                        Cât parfum e într-o floare?

                        Numai dorul mamei poate

                        Să pătrundă-n lume toate,

                        Ca să afle mângâiere

                        La cumplita sa durere!

                        Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,

                        Intră-n lanul cel de grâu,

                        Şi tot cată ne-ncetat

                        Stelele care-au picat.

                        Spic de spic ea îl culege,

                        Grâu-n palme îl alege

                        Şi-l sărută, şi-l dezmiardă,

                        Copilaşii să nu-şi piardă!

                        Zi de vară până-n seară

                        Ea din lan nu iese-afară,

                        Spicuieşte, spicuieşte,

                        De odihnă nici gândeşte!

                        Iar când lanul s-a sfârşit,

                        Iată, Doamne! c-a găsit

                        Într-un spic frumos şi mare

                        Două mici mărgăritare!

                        Şi de-atunci mama duioasă,

                        În răpirea-i drăgăstoasă,

                        Tot înşiră, visătoare,

                        Preţioasele-i odoare

                        Şi la sânu-i tot le strânge,

                        Apoi râde, apoi plânge,

                        Le deşiră când şi când

                        Şi le-nşiră iar, cântând:

 

                        Însiră-te, mărgărite,

                        Pe lungi fire aurite,

                        Precum lacrimile mele

                        Se-nşiră curgând la stele!

 

                        Înşiră-te, mărgărite,

                        Pe lungi fire aurite,

                        Ca şi anii mei de jale

                        Pe-a durerii tristă cale!

 

                        Înşiră-te, mărgărite,

                        Pe lungi fire aurite,

                        Până ce dorul bietei mume

                        Va-nceta de-a plânge-n lume!