Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Inelul şi năframa

                        I

 

                        Fost-au, fost un crăişor

                        Tinerel, mândru fecior

                        Cum e bradul codrilor

                        Sus, pe vârful munţilor.

                        De soţie şi-a luat

                        O copilă din cel sat,

                        Copiliţă româncuţă,

                        Toţi vecinilor drăguţă:

                        Cu chip dulce luminos,

                        Cu trup gingaş mlădios

                        Cum e floarea câmpului

                        În lumina soarelui.

                        Iată lui că i-a sosit

                        Carte mare de pornit

                        La tabără de ieşit.

                        El în suflet s-a mâhnit

                        Şi din gură a grăit:

                        „Draga mea, sufletul meu,

                        Ţine tu inelul meu,

                        Pune-l în degetul tău.

                        Când inelu-a rugini

                        Să ştii, dragă, c-oi muri!

                        „De mă laşi plângând acasă,

                        Na-ţi năframa de mătase

                        Pe margini cu aur trasă.

                        Aurul când s-a topi,

                        Să ştii, frate, c-oi muri!”

 

                        II

 

                        El pe cal a-ncălecat

                        Şi pe drum a apucat.

                        Mers-a el până la un loc

                        Ş-a aprins un mare foc

                        În mijlocul codrului,

                        La fântâna corbului.

                        Mâna-n sân el şi-o băga,

                        La năframă se uita…

                        Inima-i se despica!

                        „Dragii mei, ostaşii mei,

                        Puişori viteji de zmei!

 

                        Staţi pe loc de ospătaţi

                        Şi la umbră vă culcaţi.

                        Eu sunt gata de plecat,

                        Acasă că mi-am uitat

                        Paloşul cel rotilat

                        Pe-o masă verde-aruncat”.

                        Îndărăt el a pornit,

                        C-un voinic s-a întâlnit,

                        C-un voinic cu calul mic:

                        „Noroc bun, tânăr voinic!

                        Ce veste, de unde vii?”

                        „Dacă vrei, Doamne, s-o ştii,

                        De altul poate-ar fi bine,

                        Dar e rău ş-amar de tine!

                        Tatăl tău că s-a sculat,

                        Ţara-ntreagă ne-a călcat

                        Până ce mândra ţi-a aflat

                        Şi pe dâns-a aruncat

                        Într-un tău adânc şi lat!”

                        „Na, voinice, calul meu

                        Să mi-l duci la tatăl meu.

                        De-a întreba unde sunt eu,

                        Tu să-i spui că eu m-am dus

                        Pe malul apei, în sus

                        Şi că-n apă m-am zvârlit

                        La copila ce-am iubit.”

 

                        III

 

                        Tatăl său ţar-a sculat,

                        Tău-ntreg de l-a secat

                        Şi copiii şi-a aflat

                        Amândoi îmbrăţişaţi,

                        Pe nisip galben culcaţi,

                        Amândoi senini la faţă

                        De păreau că sunt în viaţă.

                        Atunci craiul s-a căit,

                        În mătase i-a învelit

                        Şi-n biserică i-a dus

                        Şi-n două racle i-a pus,

                        Racle mândre-mpărăteşti

                        Purtând semne latineşti.

                        Şi pe dânsul l-a zidit

                        În altar, la răsărit,

                        Pe ea-n tindă l-asfinţit!

                        Iar din el, frate, a ieşit

                        Un brad verde, cătinat,

                        Pe biserică plecat.

                        Şi din ea o viişoară

                        Înflorită, mlădioară

                        Ce din zori şi până-n seară

                        Pe biserică s-a întins

                        Şi cu bradul s-au cuprins!

                        …………….

                        Tună, Doamne, şi trăsneşte,

                        Tună-n cine despărţeşte

                        Dulcea dragoste-nfocată

                        De-un fecior şi de o fată.