Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Ghemiş

                        Frunză verde de-aluniş:

                        Tace cucul la răriş,

                        La răriş, la cărpiniş

                        De frica celui Ghemiş,

                        Că de-i mic şi ghemuit,

                        Are faţa de-ngrozit,

                        Şi de-i mare cât un ghem,

                        Turcii toţi de el se tem.

                        Cât a fost vara de mare,

                        El a mas pe la coşare

                        Cu vânăta cea frumoasă,

                        Iapă scurtă şi vânoasă,

                        Cu dungi negre pe spinare,

                        Şi scântei de foc în nare.

                        Ea-i ogarcă pe sub foale,

                        Cât aleargă, nu domoale

                        Şi-i lăcustă săritoare…

                        Unde-o vede Ghemiş moare!

                        Într-o zi Ghemiş punea

                        Şapte buţi alăturea,

                        Cu vânăta le sărea,

                        Pe vânăta o spetea!

                        Iar Ghemiş ca un nebun

                        O lega de un alun

                        Şi trei zile o plângea,

                        Nici că se mai mângâia!

                        Apoi, mări, se-ndrăcea,

                        Colea-n vale se ducea,

                        O falangă-n drum scotea,

                        Pe drumeţi pe toţi bătea

                        Ca să-i spună de ştia

                        Dacă-n lume cunoştea

                        Alt fugar ca vânăta,

                        Să-i se dreagă inima.

                        Când la urma tuturor,

                        Iat-un biet de cerşetor.

                        În spinare cu desag

                        Şi în mână c-un toiag.

                        Iar Ghemiş cum îl vedea,

                        La pământ îl întindea,

                        De falangă mi-l lega

                        Şi-l bătea şi tot striga:

                        „Măi sărace, sărăcilă,

                        De când umbli cerând milă,

                        Văzut-ai în calea ta

                        Vreun cal bun ca vânăta?”

                        „Stai, jupâne, nu mai da,

                        Că ţi-oi spune tot ce ştiu.

                        Eu cunosc un bidiviu

                        La cel paşă din Măcin

                        Care bea rachiu şi vin!”

 

                        II

 

                        Ghemiş iute purcedea,

                        Luntre mică el prindea,

                        Latul Dunării trecea,

                        La Măcin de se ducea,

                        Şi-n cetate el intra,

                        Iar de pitic ce era,

                        Nimeni-n seamă nu-l băga,

                        El la grajd şi alerga,

                        Grajdul Miralaiului

                        În dosul saraiului,

                        Şi la pândă se punea,

                        În gunoi se ascundea.

                        Când fu despre cântători

                        Pân-a nu răsări zori,

                        Ghemiş iute se trezi

                        Şi-ncepea a nechezi

                        Cum nechează iepele,

                        Iepele sirepele.

                        Armăsarul l-auzea,

                        Se-ncorda şi necheza,

                        De la iesle se smucea,

                        Peste zid uşor trecea,

                        Şi zburând voios venea,

                        Iar Ghemis îl viclenea

                        Până de coamă-l apuca,

                        Apoi iute-ncăleca

                        Şi numai o fugă-i da

                        Până la soră-sa Manda:

                        „Bună ziua, surioară!

                        De eşti bună, bunişoară,

                        Fii de inimă voioasă

                        Şi de oaspe bucuroasă.”

                        „Bun sosit, frate Ghemiş!

                        Bine făcuşi că venişi,

                        Dar mai bine, zău, făceai

                        Dacă-aice nu veneai.

                        Că duşmanu-ţi de cumnat

                        Chiar pe cruce s-a jurat

                        Să te dea la turci legat

                        Pentru-o palmă ce mi-ai dat

                        Când cu el m-am cununat!”

                        „Să n-ai grijă, soro dragă,

                        Că cu mine nu-i de şagă.

                        De mine care se leagă,

                        Sângele-n trup i se-ncheagă.”

 

                        III

 

                        Iată că se-nainta

                        Şi pe prag se arăta

                        Cel cumnat jurat, hain

                        Ce venea de la Măcin.

                        „Aferim, frate Ghemiş,

                        Bine făcuşi că venişi,

                        Amândoi să veselim

                        Ca fraţi buni să ne cinstim.

                        Fa nevastă, du-te, adă

                        Vin de cel ce fierbe-n cadă,

                        Să ne cinstim oaspele,

                        Să răcorim fratele.”

                        Manda vinul aducea,

                        La băut ei se-ntrecea,

                        Pân’ ce unul se-mbăta

                        Şi-n somn greu se cufunda.

                        Iar cumnatul cel hain,

                        Tufecciul din Macin,

                        Pe Ghemis îl fereca,

                        La seleafu-i se pleca,

                        Pistoalele-i le-apuca,

                        De iarbă le descărca,

                        Cu cenuşă le-ncărca.

                        Apoi iute alerga

                        Şi la turci veste le da.

                        Turcii casa-nconjurau

                        Şi-n casă buluc intrau,

                        Iară sora lui Ghemiş

                        Punea salbă şi beniş

                        Şi-ntre turci se arăta

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Turcilor, spahiilor,

                        Nu daţi vânt săbiilor

                        Pân-a nu mă plăti eu

                        De Ghemiş, fratele meu,

                        Cu o palmă ce mi-a dat

                        Când bărbatul m-a luat.”

                        Bună palmă-atunci îi da

                        Cât Ghemiş se deştepta

                        Şi pe turci cât îi zărea

                        În picioare drept sărea,

                        Şi pistoalele-ntindea,

                        Dar nici unul s-aprindea!

                        Dacă vedea şi vedea,

                        Iataganul apuca,

                        Printre turci se arunca,

                        Printre turci cale-şi făcea

                        Şi la grajd el se ducea,

                        Chiuind şi nechezând

                        Iataganul învârtind,

                        Armăsaru-l auzea,

                        Armăsarul necheza,

                        La Ghemiş zburând venea

                        Şi-n genunchi el se punea.

                        Ghemiş iute-ncăleca

                        Şi spre Dunăre pleca,

                        Apa-n două despica

                        Şi sălta din val în val

                        Pân’ sosea la cela mal!