Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Fata cadiului

                        La grădină, la cerdac

                        Lui Hagi Baba-Novac

                        Care poartă comănac,

                        Lungă masă e întinsă

                        Şi de oaspeţi mulţi cuprinsă.

                        Dar la masă cine şede?

                        Pe-mprejur cine se vede?

                        Şede bătrânul Novac

                        Ce trăieşte-acum de-un veac,

                        Cu cincizeci de finişori,

                        Tinerei, mândri bujori,

                        Şi cincizeci de finişoare,

                        Tinerele garofioare.

                        Toţi cu bine petreceau,

                        Pe Novac îl fericeau,

                        Numai tânărul Ioviţă,

                        Copilaş de Novăciţă,

                        Nici nu bea, nici nu mânca:

                        De la inimă ofta.

                        „Nepoţele hăi, Ioviţă,

                        Copilaş de Novăciţă,

                        Şoimuleţ, pui de român

                        Ce nu ştie de stăpân!

                        Nici nu bei, nici nu mănânci.

                        Ce stai pe gânduri adânci?”

                        „Eu pe gânduri am căzut

                        De când, moşule, am văzut

                        Pe fata cadiului

                        Din satul Odriului.”

                        „Fecioraş pui de român

                        Ce nu ştie de stăpân!

                        Dacă este mări, aşa,

                        Încetează de-a ofta

                        Şi te du în grajdul meu

                        De-ţi alege-un pui de zmeu

                        Din cincizeci de bahameţi,

                        Bahameţi cu perii creţi,

                        Şi-ţi fă singur izbânda

                        Ca să-ţi capeţi dobânda.”

                        Tinerelul se scula,

                        Lui Novac se închina,

                        Mâna dreaptă-i săruta

                        Şi la grajd se îndrepta.

                        Iar la grajd dacă mergea,

                        El un mânz îşi alegea,

                        Mânz de fugă sprintenel,

                        Ieşea-n vară pătrărel

                        Mânz ce fuge ca şolcanul

                        De nu-l prinde nici arcanul.

                        Pe el iute că sărea

                        Şi din fugă mi-l oprea

                        La o poartă de grădină,

                        De grădină cu flori plină

                        Unde stau cadânele

                        De se-ngân cu florile.

                        „Tu, fată-a cadiului

                        Din satul Odriului,

                        Ghelai, ghelai pân’ colea

                        Ca să-mi dai o floricea,

                        Şi mi-o dă cu mâna ta

                        Ca să-mi dreagă inima”.

                        Copila cadiului

                        Din satul Odriului

                        Rumeoară se făcea

                        Şi trei flori ea-şi alegea,

                        Şi trei flori ea culegea,

                        Ş-un fir de păr îşi smulgea

                        Şi cu firul le lega

                        Ş-apoi tainic ea le da

                        Unei roabe mândruliţă

                        Să le ducă la portiţă.

                        Voinicelul greu ofta,

                        Perişorul săruta

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Tu, fată-a cadiului,

                        Surioara crinului!

                        Ghelai, ghelai pân colea

                        Ca să-mi dai o floricea,

                        Dar mi-o dă cu mâna ta,

                        Ca să-mi dreagă inima.”

                        Copila cadiului

                        Din satul Odriului

                        Bujorică se făcea

                        Ş-o garoafă culegea

                        O garoafă ca şi ea,

                        Apoi singură-o ducea

                        Celui mândru Novăcel,

                        Avere-ar parte de el!

                        Fecioraşul se pleca,

                        De mijloc o apuca,

                        La sânu-i o ridica

                        Şi la fugă se-arunca,

                        Şi din fugă-o dezmierda,

                        Mii de sărutări îi da.

                        Iar cea roabă medioară

                        Şi de minte cam uşoară

                        Spaimă singură-şi făcea

                        Şi-ntr-un suflet se ducea

                        La cadiu, la cafenea,

                        Unde beau turcii cafea.

                        „Sari, cadiule, nu sta,

                        C-au răpit pe fiica ta!”

                        Cadiul se-ngălbenea,

                        Cealmaua pe ochi punea,

                        Pe-o tătarcă-ncăleca

                        Şi la goană se lua,

                        Iapa câmpii apuca,

                        Urechiuşele-şi culca,

                        Urma mânzului călca,

                        Fugea mânzul nechezând,

                        Iapa fugea rânchezând,

                        Ş-aşa bine că fugea,

                        Mai că mai îl ajungea.

                        Dacă vedea şi vedea,

                        Fata mintea nu-şi pierdea,

                        Ea pe mânz că se pleca,

                        De ureche mi-l muşca,

                        Urechiuşa sângera,

                        Iar mânzul se oţerea

                        Şi sărea, sărea, sărea,

                        Ş-aşa bine că fugea,

                        Într-o clipă ajungea

                        În grădină, la cerdac,

                        La hagi Baba-Novac.

                        Cadiul încă sosea,

                        Iataganul îşi scotea,

                        Iar Novacul cel bătrân

                        Ce nu ştie de stăpân,

                        Îşi ridică genele,

                        Genele cu cârjele

                        Ca să-şi vadă oaspele:

                        „Stai, cuscre cadiule,

                        Să ne-ascultăm vorbele,

                        Că junii fac certele

                        Şi bătrânii pacele!”