Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Dragoş

                        I

 

                        Dragoş, mândru ca un soare,

                        A plecat la vânătoare.

                        Ghioaga şi săgeata lui

                        Fac pustiul codrului!

                        Cerbul moare, urşii pier

                        Şi vulturii cad din cer…

                        Iată că-ntr-o dumbrăvioară

                        El zăreşte-o căprioară,

                        Fiară blândă de la munte,

                        Cu steluţă albă-n frunte

                        Şi corniţe subţirele

                        Şi copite sprintenele.

                        Căprioara cum îl simte

                        Lasă locurile strâmte,

                        Fuge, saltă, zboară, piere,

                        Ca un vis, ca o părere;

                        Iară Dragoş înfocat

                        O goneşte neîncetat.

                        Zi de vară cât de lungă,

                        Vânătorul o alungă,

                        Ş-amândoi se pierd de vii

                        În codri mereu pustii!

 

                        II

 

                        Iată, mări, că deodată

                        O poiană se arată,

                        Înverzită, înflorită

                        Şi de lume tăinuită.

                        Iar pe iarbă-n poieniţă

                        Cântă-o albă copiliţă,

                        Cu ochi dulci, dezmierdători

                        Şi cu sânul plin de flori.

                        Căprioara, cât o vede,

                        Zboară vesel, se repede

                        Şi îi cade la picioare

                        Pe-un covor de lăcrimioare.

                        Cât viteazul o zăreşte,

                        Pe loc stă şi se uimeşte!

                        Uită blânda căprioară

                        Şi săgeata ce omoară!

                        Uită draga vânătoare,

                        Uită lumea de sub soare!

 

                        III

 

                        „Copiliţă! zice el

                        Rezemat de-un stejărel.

                        Eşti tu zâna ăstui plai,

                        Sau o floare de la rai?”

                        „Dragoş, Dragoş, frăţioare,

                        Nu sunt zână, nu sunt floare,

                        Dar am suflet fecioresc

                        Şi Moldova mă numesc.

                        Mult e mult de când te-aştept

                        Să-mi alin dorul din piept,

                        Că de Domnul sunt menită

                        Ca să fiu a ta ursită!”

                        „O, Moldovo încântătoare,

                        Gingaşă fărmecătoare!

                        Iată, arcu-mi vitejesc

                        Lângă tine-l răsădesc,

                        Ca să deie până-n zori

                        Crengi cu frunze şi cu flori,

                        Şi cu-acele crengi frumoase

                        Să-mpletim cununi voioase,

                        Una ţie, una mie,

                        Pentru-a noastră cununie!”

 

                        IV

 

                        A doua zi ei plecară

                        Şi prin codri apucară,

                        Amândoi îmbrăţişaţi,

                        Cu flori mândre-ncununaţi.

                        Dealuri multe ei suiră,

                        Multe dealuri coborâră,

                        Până-n valea ce-nverzită,

                        De-un râu luciu răcorită.

                        Copiliţa-nveselea

                        Şi din gură-aşa grăia:

                        „Dragoş, Dragoş, frăţioare,

                        Lasă ochii tăi să zboare

                        Peste dealuri şi câmpii

                        Păscute de herghelii,

                        Peste văi, peste grădini

                        Unde zbor mii de albini,

                        Peste ape curgătoare

                        Şi dumbrăvi răsunătoare.

                        Cât pământ tu vei vedea,

                        E cuprins de zestrea mea!

                        Ş-acea dalbă de moşie

                        Toată-n veci a ta să fie,

                        Ca să fie-n veci scăpată

                        De o fiară-nfricoşată,

                        De un zimbru fioros

                        Care-o calcă-n sus şi-n jos.”

 

                        V

 

                        Bine vorba nu sfârşea,

                        Din râu iată că ieşea

                        Zimbrul aprig ca un zmeu,

                        Cu lungi coame ca de leu,

                        Şi cu coarne oţelite,

                        Şi cu aripi la copite.

                        Fiara cruntă şi turbată

                        Pleca fruntea lui cea lată

                        Şi sărind, mugind, da zor

                        Peste mândrul vânător.

                        Iară Dragoş s-aţintea

                        Şi, cel zimbru cum venea,

                        Ghioaga-n frunte-i arunca,

                        Fruntea-n două-i despica!

                        Apoi capul îi tăia,

                        Într-o lance îl punea

                        Şi pleca în veselie

                        Pe frumoasa lui moşie,

                        De păgâni să o ferească

                        Şi ca domn să o domnească!