Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Dolca

                        Pe câmpul Tinechiei,

                        Pe zările câmpiei,

                        Răsărit-au florile

                        Odată cu zorile?

                        N-au răsărit florile,

                        Ş-a dus Costea oile

                        De-a aşezat stânele

                        Pe toate movilele.

                        Azi e luni şi mâini e marţi,

                        Pleacă Costea la Galaţi.

 

                        Să ia sare

                        La mioare,

                        Şi bolovani

                        La cârlani,

                        Şi tărâţe,

                        La oiţe,

                        Şi glugi mari

                        La cei zărari,

                        Şi opinci

                        La cei voinici.

 

                        Iară Costea cum mergea

                        Cu Fulga se întâlnea.

                        Fulga cel cu barba neagră

                        Şi cu mintea neîntreagă,

                        Necăjit şi obosit,

                        De trei zile flămânzit:

                        „Alei! Fulgo, dragul meu,

                        Să faci cum ţi-oi zice eu:

                        Mergi la stâna mea cu bine

                        Să-ţi iei un dar de la mine,

                        Trei mioare de frigare

                        Ş-încă una de căldare

                        Ca să-ţi fie de prânzare.”

                        Fulga cel cu barba neagră,

                        Dar cu mintea neîntreagă,

                        Sus la stână se ducea

                        Ş-oile cât le vedea,

                        Cârduri, cârduri le rupea,

                        Cu botâul le mâna

                        În codru la Pandina.

 

                        Iar Costea când se-ntorcea

                        Mare pagubă-şi vedea

                        Că lui, mări, nu-i venea

                        Nici laptele la mulsoare,

                        Nici caşul la-nchegătoare,

                        Nici urda la-nvelitoare!

                        Costea mult nu se-ngăima,

                        El dulăii toţi chema,

                        Un caş dulce dezvelea,

                        Optzeci de felii tăia,

                        Patruzeci la pui de câini,

                        Patruzeci la câini bătrâni.

                        Toţi în grabă le mânca

                        Dar seama nici că şi-o da.

                        Când, la urma tuturor,

                        lan că venea-ncetişor,

                        Şchiopătând, schelălăind,

                        Laturile cam ţinând,

                        Dolca, haita cea bătrână

                        Ce ştia rândul la stână.

                        Ea venea, nu prea venea,

                        „Dolca fa, Costea-i zicea,

                        Unde mi-e averea mea?”

                        Dolca-ncet schelălăia,

                        La pământ se întindea.

                        „Dolca fa, tu eşti bătrână,

                        Tu ştii rândul de la stână.

                        Eu pe tine te-am grijit,

                        Tot cu lapte te-am hrănit.

                        Dolcă fa, cum de-ai lăsat,

                        Furii stâna de-au prădat?”

                        Gemea Dolca, se culca,

                        Laba ruptă-şi arăta:

                        „Dolca mea, Dolcuţă fa!

                        Furii laba ţi-au rănit

                        Când la dânşii ai sărit?

                        Dacă-mi eşti tu pricepută

                        Şi nu te-arăţi prefăcută,

                        Înainte să apuci

                        Şi la furi drept să mă duci

                        Pe urmele oilor

                        Prin pajiştea florilor.”

                        Dolca vesel se scula,

                        Câmpul de-a lung apuca,

                        Botul prin iarbă vârând,

                        Urmele tot mirosind.

                        Urma-i ici, urma-i colea,

                        Dolca nici c-o prăpădea.

                        Ziua-ntreagă ea mergea

                        Şi diseară ajungea

                        În codru la Pandina

                        Ce de foc se lumina.

                        Când în codru se-ndesea,

                        Bietul Costea ce zărea?

                        Fulga masă că-şi gătea,

                        Miei de piele că-i jupea.

                        Care prin frigări frigea,

                        Care prin căldări fierbea!

                        „Masă bună, veselie!”

                        Striga Costea cu mânie.

 

                        Şi Dolca se repezea.

                        La Fulga mereu bătea,

                        Iar Fulga cum o zărea

                        Crunt de spaimă tresărea.

                        „Alei, Fulgo, barbă neagră,

                        Dar cu mintea neîntreagă,

                        Când la drum te-am întâlnit

                        Eu, mări, ţi-am dăruit

                        Trei mioare de frigare

                        Ş-încă una de căldare

                        Ca să-ţi fie de prânzare,

                        Şi tu, în loc de mulţumită,

 

                        Ca o fiară flămânzită,

                        Toată stâna mi-ai răpit

                        Şi pe Dolca mi-ai rănit!

                        Stai, măi Fulgo, barbă neagră,

                        Să te fac cu mintea-ntreagă.”

                        Şi cum sta şi-l judeca,

                        Inima i-o despica,

                        Şi Dolcăi o arunca,

                        Iară Dolca n-o mânca,

                        Inima de vânzător

                        E venin otrăvitor!