Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Crai-nou

                        Pe când la cuibu-i pasărea zboară

                        C-un ţipăt jalnic ca un suspin

                        Şi, plecând capul sub aripioară,

                        Pe creanga mică adoarme lin,

 

                        Zamfira tristă din cort ieşise

                        Şi cu ochi umezi lung se uita

                        La cornul lunii ce se ivise,

                        Vărsând pe frunte-i lumina sa.

 

                        De când în lume gingaşa fată

                        Zâmbea ca floarea de pe câmpii,

                        Numai de soare fu sărutată

                        Pe sânu-i fraged, pe-ai săi ochi vii.

 

                        Părul său negru ca nori de ploaie

                        De-a lung pe umeri neted cădea.

                        Ades copila mândră, vioaie,

                        De soare-n păru-i se ascundea.

 

                        Iar când pe frunte-i ducea cofiţă

                        Cu apă rece de la izvor,

                        Când era umedă-a sa guriţă

                        Şi-i sălta floarea pe sânişor,

 

                        Toţi trecătorii simţeau deodată

                        O sete mare în pieptul lor;

                        Beau multă apă, cătând la fată,

                        Şi urmau drumul oftând de dor.

 

                        Ea cânta dulce ca ciocârlia

                        Ce ciripeşte vesel în zori,

                        Şi suna gingaş atunci câmpia

                        Ca de un freamăt de Zburători.

 

                        Ades bătrânii, stând împreună

                        Şi ascultând-o pe lângă foc,

                        Trăgeau cu sorţii, noaptea, la lună,

                        Şi vesteau fetei mare noroc.

 

                        Dar într-o seară, sus, pe movilă,

                        O Babă Cloanţă, din bobi trăgând,

                        I-a zis cu spaimă: Să fugi, copilă,

                        De străin mândru, cu glasul blând!

 

                        De-atunci Zamfira în multe rânduri

                        Vedea o umbră zburând prin nori,

                        Şi toată noaptea sta ea pe gânduri

                        În doruri tainice, în dulci fiori.

 

                        Acum ea, tristă, din cort ieşise

                        Şi cu ochi umezi lung se uita

                        La cornul lunii ce se ivise,

                        Iar glasu-i jalnic aşa cânta:

 

                        Crai-nou, strălucite!

                        Plânsă m-ai găsit,

                        Cu gânduri mâhnite,

                        Cu chipul cernit.

 

                        Inima-mi jeleşte,

                        Dar nu ştiu ce vrea;

                        Nu ştiu ce doreşte

                        Inimioara mea.

 

                        Căci aude noapte

                        Freamăte de zbor,

                        Ş-apoi blânde şoapte

                        Ce-i şoptesc din nor.

 

                        Iar a zilei rază

                        Când luceşte sus,

                        Mult apoi visează

                        Visul ce s-a dus.

 

                        Crai-nou! vin cu bine,

                        Cu bine te du,

                        Dar jalea din mine

                        Să nu mi-o laşi, nu!

 

                        Să mă laşi cu salbă

                        De galbeni frumoşi,

                        Cu năframă albă

                        Şi iminei roşi.

 

                        Să mă laşi ferice,

                        Cu dorul împlinit,

                        Zburând tu de-aice,

                        Crai-nou mult iubit!

 

                        Iată că-n valea cea-ntunecată

                        Un străin mândru atunci trecu,

                        Auzi glasul, veni îndată

                        Şi-n calea fetei pe loc stătu.

 

                        Blânzi erau ochii, blândă-era faţa,

                        Blând era glasul celui străin!

                        Căci trecu noaptea, şi dimineaţa

                        Găsi copila fără suspin.

 

                        Trei zile-n urmă ea avea salbă,

                        Salbă de galbeni pe-al său grumaz,

                        Avea pe frunte năframă albă,

                        Iar flori nici una pe-al său obraz!

 

                        Trei zile-n urmă Crai-nou se duse,

                        Şi, cu el, mândrul străin pieri,

                        Sărmana fată în drum se puse

                        Şi mult îl plânse, mult îl dori!

 

                        Trei zile-n urmă, colo, pe vale,

                        Rămase singur un biet mormânt!

                        Ş-ades de-atunce un glas de jale

                        Şoptind s-aude astfel prin vânt:

 

                        Tu, ce spui vesel, sus, pe movilă,

                        La cornul lunii tainicu-ţi gând,

                        Când vine noaptea, fugi, fugi, copilă,

                        De străin mândru, cu glasul blând!