Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Constantin Brâncoveanu

                        Boier vechi şi domn creştin,

                        De averi ce tot strângea

                        Sultanul se îngrijea

                        Şi de moarte-l hotăra,

                        Căci vizirul îl pâra.

                        Într-o joi de dimineaţă,

                        Zi scurtării lui de viaţă,

                        Brâncoveanu se scula,

                        Faţa blândă el spăla.

                        Barba albă-şi pieptăna,

                        La icoane se-nchina,

                        Pe fereastră-apoi căta

                        Şi amar se spăimânta!

                        „Dragii mei, cuconi iubiţi!

                        Lăsaţi somnul, vă treziţi,

                        Armele vi le gătiţi,

                        Că pe noi ne-a-nconjurat

                        Paşa cel neîmpăcat

                        Cu-ieniceri, cu tunuri mari

                        Ce sparg ziduri cât de tari!”

                        Bine vorba nu sfârşea,

                        Turcii-n casă iuruşea,

                        Pe tuspatru mi-i prindeau

                        Şi-i duceau de-i închideau

                        La Stambul, în turnul mare

                        Ce se-nalţă lângă mare,

                        Unde zac feţe domneşti

                        Şi soli mari împărăteşti.

                        Mult acolo nu zăcea,

                        Că sultanu-i aducea

                        Lângă foişorul lui

                        Pe malul Bosforului.

                        „Brâncovene Constantin,

                        Boier vechi, ghiaur hain!

                        Adevăr e c-ai chitit

                        Pân-a nu fi mazilit,

                        Să desparţi a ta domnie

                        De a noastră-mpărăţie?

                        Că de mult ce eşti avut,

                        Bani de aur ai bătut

                        Fără a-ţi fi de mine teamă,

                        Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!”

                        „De-am fost bun, rău la domnie,

                        Dumnezeu singur o ştie;

                        De-am fost mare pe pământ,

                        Cată-acum de vezi ce sânt!”

                        „Constantine Brâncovene!

                        Nu-mi grăi vorbe viclene.

                        De ţi-e milă de copii

                        Şi de vrei ca să mai fii,

                        Lasă legea creştinească

                        Şi te dă-n legea turcească.”

                        „Facă Dumnezeu ce-a vrea!

                        Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,

                        Nu mă las de legea mea!”

                        Sultanul din foişor

                        Dete semn lui imbrohor.

                        Doi gelaţi veneau curând,

                        Săbiile fluturând,

                        Şi spre robi dacă mergeau,

                        Din cuconi îşi alegeau

                        Pe cel mare şi frumos,

                        Şi-l puneau pe scaun jos,

                        Şi cât pala repezea,

                        Capul iute-i reteza!

                        Brâncoveanu greu ofta

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Doamne! fie-n voia ta!”

                        Cei gelaţi iarăşi mergeau

                        Şi din doi îşi alegeau

                        Pe cel gingaş mijlociu,

                        Cu păr neted şi gălbiu,

                        Şi pe scaun îl puneau

                        Şi capul îi răpuneau!

                        Brâncoveanu greu ofta

                        Şi din suflet cuvânta:

                        „Doamne! fie-n voia ta!”

                        Sultanul se minuna:

                        Şi cu mila se-ngâna

                        „Brâncovene Constantin,

                        Boier vechi şi domn creştin!

                        Trei cuconi tu ai avut,

                        Din trei doi ţi i-ai pierdut,

                        Numai unul ţi-a rămas.

                        Cu zile de vrei să-l las,

                        Lasă legea creştinească

                        Şi te dă-n legea turcească!”

                        „Mare-i Domnul-Dumnezeu!

                        Creştin bun m-am născut eu,

                        Creştin bun a muri vreau…

                        Taci, drăguţă, nu mai plânge

                        Că-n piept inima-mi se frânge,

                        Taci şi mori în legea ta

                        Că tu ceru-i căpăta!”

                        Imbrohorul se-ncrunta,

                        Gelaţii se înainta

                        Şi pe blândul copilaş,

                        Dragul tatei fecioraş,

                        La pământ îl aruncau

                        Şi zilele-i ridicau.

                        Brâncoveanu greu ofta

                        Şi cu lacrimi cuvânta:

                        „Doamne! fie-n voia ta!”

                        Apoi el se-ntuneca,

                        Inima-i se despica,

                        Pe copii se arunca,

                        Îi bocea, îi săruta,

                        Şi turbând apoi striga

                        „Alelei! tâlhari păgâni!

                        Alei! voi feciori de câini!

                        Trei cuconi ce am avut,

                        Pe tustrei mi i-aţi pierdut,

                        Dare-ar Domnul-Dumnezeu

                        Să fie pe gândul meu

                        Să vă ştergeţi pe pământ

                        Cum se şterg norii la vânt,

                        Să n-aveţi loc de-ngropat,

                        Nici copii de sărutat!”

                        Turcii crunt se oţereau

                        Şi pe dânsul tăbărau,

                        Haine mândre-i le rupeau,

                        Trupu-i de piele jupeau,

                        Pielea cu paie-o umpleau,

                        Prin noroi o tăvăleau,

                        Şi de-un paltin o legau

                        Şi râzând aşa strigau:

                        „Brâncovene Constantin,

                        Ghiaur vechi, ghiaur hain!

                        Cască ochi-a te uita

                        De-ti cunoşti tu pielea ta?”

                        „Câini turbaţi, turci, liftă rea!

                        De-ţi mânca şi carnea mea,

                        Să ştiţi c-a murit creştin

                        Brâncoveanu Constantin!”