Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Codreanul

                        I

 

                        Frunzuliţă de dudău!

                        S-a aflat la Movilău

                        De Codreanul cela rău,

                        Că se primblă prin ponoare

                        Prin potici fără soare,

                        Cu sarică bocsănească

                        Şi căciulă ţurcănească,

                        Nimeni să nu mi-l cunoască.

                        Mult e mândru, sprintenel

                        Cel voinic, cel voinicel!

                        Şi tot cată-un căluşel

                        Roibuleţ, cu părul creţ

                        De-al lui Codrean drăguleţ.

                        Mult aleargă, s-osteneşte,

                        Cal pe gânduri nu găseşte;

                        Câţi fugari i s-arăta,

                        El de coamă-i apuca,

                        Peste tufe-i arunca.

                        Dacă vedea şi vedea

                        Că norocul nu-l slujea,

                        În baltag se rezema,

                        Colea-n vale se lăsa,

                        Colea-n vale, la strâmtoare

                        Unde trec mocani cu sare.

                        Iar în drum cât se punea,

                        C-un mocan se întâlnea

                        Şi din gură aşa-i grăia:

                        „Cale bună, măi muntene!”

                        „Mulţumim, frate Codrene!”

                        „Măi Mocane frăţioare,

                        Nu ţi-e roibul de schimbare?

                        Să-ţi dau chebea din spinare

                        Ş-un car mare plin de sare,

                        Un car mare cu opt boi

                        Să mergi bogat de la noi?”

                        „Nu mi-e roibul de schimbare,

                        Nici mi-e roibul de vânzare,

                        Că cu mama roibului

                        Plătesc valea Oltului,

                        Şi de-aş vinde pe roibul,

                        Aş plăti Movilăul.”

                        „Alelei! mocănaş dragă,

                        De mine dorul se leagă.

                        Fă şi tu pe dorul meu

                        Că bun e cel Dumnezeu!

                        Dă-mi pe roibul drăguleţ,

                        Ca să cerc de-i şoimuleţ.

                        De-i mi-a plăcea umbletul

                        Eu ţi-oi da şi sufletul.”

                        Mocănaşul se pleca,

                        Codrenaşul încăleca…

                        Trei rugini el îi trăgea,

                        Astfel roibul meu fugea…

                        Văile se limpezea!

                        Se ducea hoţul râzând,

                        Fugea roibul nechezând,

                        Iar mocanul sta plângând

                        Şi din gură tot zicând:

                        „Alelei! măi Codrenele!

                        Te vezi de pe sprâncenele

                        Că eşti făcător de rele.

                        Vin’, Codrene, înapoi,

                        Dă-mi încaltea cei opt boi,

                        Câţiva bani de cheltuială

                        Şi chebea de primeneală.”

                        „Ba-ţi fă cruce, măi mocan,

                        Zi c-ai cinstit pe Codrean,

                        Că de-oi veni înapoi

                        În loc de car cu opt boi,

                        Ţi-oi da nişte pumni zgârciţi

                        De ţi-or părea bani găsiţi”

                        Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus

                        Până ce soarele-a apus.

 

                        II

 

                        Frunză verde de alună!

                        Codrenaş cu voie bună

                        Se urca în deal la stână,

                        Se urca şi chiuia…

                        Toţi ciobanii că fugea!

                        Numai unul rămânea,

                        Lângă foc se întindea,

                        Bolnăvior că se făcea,

                        Codrenaş îl pricepea

                        Şi din gură aşa-i zicea:

                        „Mânca-te-ar lupii cioban!

                        La ce te mai faci viclean

                        Că ţi-oi trage-un iatagan

                        De-i sări ca un şoldan!

                        Scoală de-mi alege-un cârlan,

                        Cârlănaş de la Ispas

                        Tinerel, rotund şi gras.”

                        El cârlanul şi-l lua,

                        La ciochine şi-l lega

                        Şi cu roibul iar pleca,

                        Şi cu roibul se lăsa

                        Colo-n vale la Şanta,

                        La Şanta, la crâşmăreasă

                        Cu ochi mari de puică-aleasă.

                        Bea Codrean, se veseleşte,

                        Cu Şanta se drăgosteşte

                        Şi de plată nici gândeşte.

                        Bea Codrean şi porunceşte,

                        Iar crâşmaru-îngălbeneşte

                        Şi porunca-i împlineşte.

                        „Măi bădiţă, măi crâşmar!

                        Adă-o ploscă de Cotnari

                        Şi una de Odobeşti

                        Dacă vrei să mai trăieşti!”

                        Ploştile Codrean lua,

                        La oblânc le anina,

                        Crâşmăriţa săruta,

                        Şi cu roibul iar pleca

                        Şi cu roibul se lăsa

                        Deasupra Copoului,

                        Colea-n rediul Breazului,

                        Locaşul viteazului.

                        El la umbră se punea,

                        Cârlanu-întreg şi-l frigea,

                        Masă mândră-şi întindea,

                        Şi mânca, bea, veselea,

                        De potiră nici gândea!

                        Dar potira-l urmărea,

                        Potiră arnăuţească

                        Cu iarbă vânătorească,

                        Unde-a da să nu greşească!

                        Codrenaş cât o vedea,

                        Plosca la gură-aducea,

                        Iar potira-i tot zicea:

                        „Dă-te, Codrene, legat,

                        Să nu te ducem stricat.”

                        Codrenaş le răspundea:

                        „Mielu-i gras, ploscuţa-i grea,

                        De sunteţi niscaiva fraţi,

                        Iată masa şi mâncaţi!”

                        Arnăuţii se izbeau,

                        Armele de foc scoteau

                        Şi-n Codrean le slobozeau…

                        Pieptul lui Codrean sărea!

                        Iar el rănile-şi strângea,

                        Plumbii din carne-şi scotea,

                        Cu ei durda-şi încărca

                        Şi din gură-aşa striga:

                        „Alelei! tâlhari păgâni!

                        Cum o să vă dau la câini,

                        Că de-atâta sunteţi buni”.

                        Apoi durda-şi întindea

                        Şi-n plin durda lui pocnea.

                        Potiraşii jos cădeau,

                        În sânge se zvârcoleau.

                        Iar Leonti-Arnăutul,

                        Înghiţi-l-ar pământul!

                        Nasturi de-argint că scotea

                        De-ncărca o şuşanea

                        Şi-n Codrean o slobozea,

                        Pe Codrenaş mi-l rănea!

                        Voinicelul meu turba,

                        În durdă se rezema,

                        Baltagul şi-l ridica,

                        În Leonti-l repezea

                        Şi capul îi reteza.

                        Capul de-a dura sărea,

                        Sângele bolborosea,

                        Trupul metanii făcea.

                        Dar Codreanul tot slăbea,

                        Pe genunchi bietul cădea,

                        În palme se sprijinea,

                        Şi potira mi-l prindea,

                        Lega-s-ar moartea de ea!

 

                        III

 

                        Frunză verde de măcieş,

                        Pe Codreanu-l duc la Ieşi,

                        La Domnul, la Ilieş.

                        Şi mi-l duc într-un divan

                        Unde Domnul cu caftan

                        Şi pe cap cu gugiuman

                        Sta culcat pe-un buzdugan

                        Lâng-un grec ţarigrădean.

                        „Măi Codrene, voinicele,

                        Spune tu domniei mele,

                        Mulţi creştini ai omorât

                        Cât în ţară ai hoţit?”

                        „Domnule, măria-ta!

                        Jur pe Maica Precista,

                        Eu creştini n-am omorât

                        Cât în ţară-am voinicit,

                        Vreun creştin de-l întâlneam,

                        Averile-i împărţeam.

                        Cu doi cai de-l apucam,

                        Unu-i dam, unu-i luam.

                        Mâna-n pungă de-i băgam,

                        Jumătate-o deşertam.

                        Unde vedeam săracul,

                        Îmi ascundeam baltagul,

                        Şi-i dam bani de cheltuială

                        Şi haine de primeneală.

                        Iar unde zăream grecul,

                        Mult îmi ardea sufletul

                        Pân’ ce-i retezam capul!

                        În cap mâna că-i puneam,

                        La pământ îl aduceam,

                        Căpăţâna i-o tăiam

                        Şi la corbi o juruiam!”

                        Cel grec mândru, coroiat,

                        Ce şedea cu domnu-n sfat,

                        Pe Codrean cât l-auzea,

                        La faţă se-ngălbenea,

                        Pe covor îngenunchea

                        Şi din gură-aşa grăia:

                        „(De-a mai fi Codrean vro vară,

                        Îmi scoate grecii din ţară.)

                        Domnule, măria-ta!

                        Pe Codreanul nu-l ierta,

                        Că el capul ţi-a mânca

                        Şi foc târgului ţi-a da

                        Şi pe doamna ţi-a fura”.

                        Domnul că se speria,

                        Semn călăului făcea.

                        Iar Codreanu priceputul,

                        Priceputul şi păţitul,

                        Semnul domnului zărea

                        Şi din gură-aşa grăia:

                        „Domnule, măria-ta!

                        Tu pe greci nu asculta,

                        Că ei viaţa ţi-or scurta,

                        Grecu-i fiară duşmănoasă,

                        Grecu-i limbă veninoasă,

                        Grecu-i boală lipicioasă

                        Ce pătrunde până la oase!

                        Iar de vrei tu să mor eu,

                        Mai lungeşte veacul meu

                        Să mă-mpac cu Dumnezeu.

                        Las’ să mă mărturisesc,

                        De moarte să mă gătesc,

                        Şi s-ascult slujba cea mare

                        Din gura popii Macare!”

                        Domnul pe gânduri cădea,

                        Semn Armaşului făcea;

                        Porţile se deschidea,

                        Iar Codreanu-n gândul său

                        Zicea: „Bun e Dumnezeu!”

 

                        IV

 

                        Frunză verde de bujor!

                        La biserică-n pridvor

                        Sta Codreanul frăţior

                        Cu butucul de picior.

                        Popa slujbele-i citea,

                        De moarte mi-l pregătea.

                        Codrenaş se umilea

                        Şi popii, gemând, zicea:

                        „Părinte, sfinţia-ta!

                        Mai dezleagă-mi pe dreapta

                        Să-mi fac cruce cu dânsa,

                        Să-mi fac cruce, să mă-nchin

                        Ca să mor ca un creştin.”

                        Popa dreapta-i dezlega,

                        El în sân mâna-şi băga,

                        Dalb de paloş că scotea,

                        De butuc că-l şi trântea

                        Şi butucul deschidea:

                        „Alelei! tâlhari păgâni,

                        Cum o să vă dau la câini,

                        Că de-atâta sunteţi buni!”

                        Cum zicea, aşa făcea,

                        Potira măcelărea

                        Şi la curte se-ntorcea

                        Şi-n glas mare-aşa zicea:

                        „Domnule, măria-ta!

                        Ian deschide-ţi fereastra,

                        Să ne vedem feţele,

                        Să ne-auzim vorbele.

                        Să ştii, Doamne, să ştii bine

                        Că nu-i vrednic pentru tine

                        Să omori voinici ca mine!”

                        Domnul faţa şi-aprindea,

                        Grecu-n beciuri s-ascundea,

                        Curtenii cu toţi săreau,

                        Poarta curţii închideau.

                        Codrenaş dacă vedea,

                        Paloşul şi-l zângănea

                        Şi deodată chiuia:

                        „Alelei! cal roibuleţ,

                        De-al lui Codrean drăguleţ!

                        Unde eşti, voinicule,

                        Să-mi mai scapi tu zilele!”

                        Iată roibu-l auzea,

                        Iată roibul necheza,

                        De la iesle se smucea,

                        La glas de stăpân venea.

                        Venea vesel ne-nşeuat,

                        Ne-nşeuat şi ne-nfrânat,

                        Zbura vesel pe pământ,

                        Nara-n vânt şi coama-n vânt.

                        Codrenaş se-nveselea,

                        Pe el iute se-azvârlea,

                        Printre gloanţe viu trecea,

                        Zid de piatră nalt sărea

                        Şi, sărind, aşa zicea:

                        „Rămâi, Doamne, pe domnie,

                        Eu mă duc în haiducie!

                        Rămâi, Doamne, sănătos,

                        Că tu vrednic nu mi-ai fost.

                        Ilieş, rămâi cu bine,

                        Că nici tu nu eşti de mine

                        Şi nici eu nu sunt de tine!”

                        Scăpatu-mi-a voinicul!

                        Eu mă-nchin cu cântecul,

                        Ca codrul cu freamătul,

                        Ca roibul cu umbletul.

                        Roibul sare zid în loc,

                        Scoate voinicul din foc,

                        Codrul frunza-şi îndeseşte

                        Pe voinic îl mistuieşte.

                        Rămâneţi în veselie.

                        Ca Codreanu-n haiducie

                        Şi-mi faceţi parte şi mie.