Lăpuşneanu cel cumplit
Stă pe scaun poleit.
Curtea-i plină de boieri,
Vornici, hatmani, vistieri
Ce se-nchină Domnului
Şi se tem de ura lui
Că ura lăpuşnănească
E pieire boierească.
Iată, mări, că deodată
Un luceafăr se arată
Cu chip vesel şi domnesc
Şi cu mersul voinicesc!
Cine-i mândrul tinerel,
Care-i tras printr-un inel?
E Bogdanul cel glumeţ
Şi la luptă îndrăzneţ,
Şi de carte cărturar
Şi de arc bun săgetar.
El în sală-naintează
Şi la Domnu-ngenunchează,
Apoi zice: „Mă rog ţie,
Taică, Doamne din domnie,
Voie dă-mi să iau soţie
Ursita ce-mi place mie.
Ea nu-i fată de-mpărat
Şi-i chiar de litean bogat
Şi de lege lepădat,
Da-i fecioară ca o stea,
Mândră ca o păsărea,
Dulce ca o floricea,
Şi sufletul meu o vrea!”
Lăpuşneanu se-mblânzeşte
Şi din gură-aşa grăieşte:
„Dragul tatei, mergi cu bine,
Voie tu ai de la mine!”
Astfel zice şi-l sărută
Ca pe-o floare-n sân crescută,
Şi pocloanele-i găteşte
Şi pe cale mi-l porneşte
Cu o sută de nuntaşi,
Toţi aleşi din tăbăraşi.
II
Nuntaşii încălecau,
Cu Bogdan vesel plecau,
Ei plecau pe la Sân-Petru.
Ş-ajungea pe la Sân-Metru
La liteanul cel bogat
Şi de lege lepădat.
Iar liteanul de-i vedea
Poarta curţii închidea
Şi-n lanţuguri o lega
Şi din gură-aşa striga:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele,
Sară el zidurile,
Să deschidă porţile!”
Cât Bogdan îl auzea,
De sârg mi se repezea,
Calul îşi înfierbânta
Ş-un răpez voinic îi da.
Calul rândunel zbura
Şi în curte că era!
Iar în curte cum sărea,
Bogdan timpul nu pierdea,
Poarta curţii deschidea
Şi nuntaşii toţi intra.
Liteanul că se mira
Şi mustaţa-şi răsucea
Şi din gură iar zicea:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele,
Sară el teancurile
Să-şi ia postavurile!”
Cât Bogdan îl auzea,
Calul iar îşi repezea,
Peste teancuri el zbura,
Apoi le desfăşura,
Şi le da pe la nuntaşi
Care-n lupte sunt fruntaşi,
Cum era şi nuntaşul
Aşa-i da şi postavul.
De era el înăltişor,
Îi da postav roşior,
Să fie strălucitor.
De era el medior,
Îi da postav gălbior,
Ca să-l prindă binişor.
De era el mititel,
Îi da postav albăstrel,
Ca să se mândrească-n el!
III
Liteanul se bucura,
El în casă că intra,
Lui Bogdan că arăta
Trei copile tot de-un stat,
Tot de-un chip asemănat.
Albe gingaşe tustrele
Ca trei flori de viorele.
Domnul tânăr le privea,
Cu ochi dulci care sticlea,
Iar liteanul mi-i zicea:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele
Cunoască-şi el mireasa,
Cunună-se cu dânsa!”
Bogdan mintea nu-şi pierdea,
Inel din deget scotea,
Pe covor îl arunca
Şi din gură cuvânta:
„Care-mi este mireasa,
Să mă iubesc cu dânsa,
Culeagă-mi ea inelul,
Inelul cu degetul,
Căci am sabia-nsetată
Ce doreşte cap de fată”.
Din trei două nici mişca,
Iar mireasa se pleca,
Pe covor îngenunchea,
Ca o floare se-ndoia,
Şi inelul culegea
Şi-n degeţel şi-l punea.
Ochii mirelui sticlea,
Inima-i se-nveselea.
El mireasa-şi ridica,
Pe ochi dulce-o săruta
Şi pe braţe mi-o purta
Şi-n rădvan că o punea
Şi spre ţară purcedea.
După ei încă venea
Car mare cu druştele,
Grădina cu florile
Şi o sută de nuntaşi,
Toţi aleşi din tăbăraşi.
Ei plecau pe la Sân-Metru
Ş-ajungeau pe la Sân-Petru
Şi pe loc cât ajungeau,
Mândră nuntă că făceau,
Vestele de se duceau
La vecini şi-n depărtări,
Peste nouă ţări şi mări!