Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Bogdan

                        Lăpuşneanu cel cumplit

                        Stă pe scaun poleit.

                        Curtea-i plină de boieri,

                        Vornici, hatmani, vistieri

                        Ce se-nchină Domnului

                        Şi se tem de ura lui

                        Că ura lăpuşnănească

                        E pieire boierească.

                        Iată, mări, că deodată

                        Un luceafăr se arată

                        Cu chip vesel şi domnesc

                        Şi cu mersul voinicesc!

                        Cine-i mândrul tinerel,

                        Care-i tras printr-un inel?

                        E Bogdanul cel glumeţ

                        Şi la luptă îndrăzneţ,

                        Şi de carte cărturar

                        Şi de arc bun săgetar.

                        El în sală-naintează

                        Şi la Domnu-ngenunchează,

                        Apoi zice: „Mă rog ţie,

                        Taică, Doamne din domnie,

                        Voie dă-mi să iau soţie

                        Ursita ce-mi place mie.

                        Ea nu-i fată de-mpărat

                        Şi-i chiar de litean bogat

                        Şi de lege lepădat,

                        Da-i fecioară ca o stea,

                        Mândră ca o păsărea,

                        Dulce ca o floricea,

                        Şi sufletul meu o vrea!”

                        Lăpuşneanu se-mblânzeşte

                        Şi din gură-aşa grăieşte:

                        „Dragul tatei, mergi cu bine,

                        Voie tu ai de la mine!”

                        Astfel zice şi-l sărută

                        Ca pe-o floare-n sân crescută,

                        Şi pocloanele-i găteşte

                        Şi pe cale mi-l porneşte

                        Cu o sută de nuntaşi,

                        Toţi aleşi din tăbăraşi.

 

                        II

 

                        Nuntaşii încălecau,

                        Cu Bogdan vesel plecau,

                        Ei plecau pe la Sân-Petru.

                        Ş-ajungea pe la Sân-Metru

                        La liteanul cel bogat

                        Şi de lege lepădat.

                        Iar liteanul de-i vedea

                        Poarta curţii închidea

                        Şi-n lanţuguri o lega

                        Şi din gură-aşa striga:

                        „Care este mirele,

                        Mirele, ginerele,

                        Sară el zidurile,

                        Să deschidă porţile!”

                        Cât Bogdan îl auzea,

                        De sârg mi se repezea,

                        Calul îşi înfierbânta

                        Ş-un răpez voinic îi da.

                        Calul rândunel zbura

                        Şi în curte că era!

                        Iar în curte cum sărea,

                        Bogdan timpul nu pierdea,

                        Poarta curţii deschidea

                        Şi nuntaşii toţi intra.

                        Liteanul că se mira

                        Şi mustaţa-şi răsucea

                        Şi din gură iar zicea:

                        „Care este mirele,

                        Mirele, ginerele,

                        Sară el teancurile

                        Să-şi ia postavurile!”

                        Cât Bogdan îl auzea,

                        Calul iar îşi repezea,

                        Peste teancuri el zbura,

                        Apoi le desfăşura,

                        Şi le da pe la nuntaşi

                        Care-n lupte sunt fruntaşi,

                        Cum era şi nuntaşul

                        Aşa-i da şi postavul.

                        De era el înăltişor,

                        Îi da postav roşior,

                        Să fie strălucitor.

                        De era el medior,

                        Îi da postav gălbior,

                        Ca să-l prindă binişor.

                        De era el mititel,

                        Îi da postav albăstrel,

                        Ca să se mândrească-n el!

 

                        III

 

                        Liteanul se bucura,

                        El în casă că intra,

                        Lui Bogdan că arăta

                        Trei copile tot de-un stat,

                        Tot de-un chip asemănat.

                        Albe gingaşe tustrele

                        Ca trei flori de viorele.

                        Domnul tânăr le privea,

                        Cu ochi dulci care sticlea,

                        Iar liteanul mi-i zicea:

                        „Care este mirele,

                        Mirele, ginerele

                        Cunoască-şi el mireasa,

                        Cunună-se cu dânsa!”

                        Bogdan mintea nu-şi pierdea,

                        Inel din deget scotea,

                        Pe covor îl arunca

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Care-mi este mireasa,

                        Să mă iubesc cu dânsa,

                        Culeagă-mi ea inelul,

                        Inelul cu degetul,

                        Căci am sabia-nsetată

                        Ce doreşte cap de fată”.

                        Din trei două nici mişca,

                        Iar mireasa se pleca,

                        Pe covor îngenunchea,

                        Ca o floare se-ndoia,

                        Şi inelul culegea

                        Şi-n degeţel şi-l punea.

                        Ochii mirelui sticlea,

                        Inima-i se-nveselea.

                        El mireasa-şi ridica,

                        Pe ochi dulce-o săruta

                        Şi pe braţe mi-o purta

                        Şi-n rădvan că o punea

                        Şi spre ţară purcedea.

                        După ei încă venea

                        Car mare cu druştele,

                        Grădina cu florile

                        Şi o sută de nuntaşi,

                        Toţi aleşi din tăbăraşi.

                        Ei plecau pe la Sân-Metru

                        Ş-ajungeau pe la Sân-Petru

                        Şi pe loc cât ajungeau,

                        Mândră nuntă că făceau,

                        Vestele de se duceau

                        La vecini şi-n depărtări,

                        Peste nouă ţări şi mări!