Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Banul Mărăcină

                        I

 

                        Sus la munte, ninge, plouă,

                        La Craiova pică rouă

                        Din ai nopţii ochi cereşti

                        Şi din ochii omeneşti

 

                        Dar ce plâng românii oare?

                        Sufletul de ce îi doare?

                        Plâng un mândru frăţior

                        Dezlipit din sânul lor.

 

                        Banul tânăr Mărăcină,

                        Cărui Oltul se închină,

                        De pe malu-i a plecat

                        Pe-un fugar neîncălecat.

                        A plecat în lungă cale

                        Cu ceata slugilor sale

                        Şi cu cinzeci de voinici,

                        Adunaţi toţi de pe-aici.

 

                        Ei păşesc peste hotare,

                        Trec prin satele maghiare,

                        Prin oraşele nemţeşti,

                        Prin ţări lungi împărăteşti,

                        Şi, în dragostea moşiei,

                        Duc Vulturul României

                        Care-n aur lucitor

                        E cusut pe steagul lor.

 

                        Tot pe-a Dunării verzi maluri,

                        Unde umbra-i joacă-n valuri

                        Merge mândrul craiovean

                        Câte zile-s într-un an,

                        Şi feciorii mi-l urmează,

                        Şi fugarii lor nechează,

                        Şi străinii ce-ntâlnesc

                        Stau în cale de-i privesc.

 

                        Pasă ceata călătoare

                        Când pe noapte, când pe soare.

                        Lung e drumul, lung şi greu!

                        Unde merg aşa mereu?

                        Ei se duc la vitejie,

                        Căci au tainica solie

                        De-a sădi în viitor

                        Libertatea ţării lor.

 

                        II

 

                        Colo-n ţărmuri depărtate,

                        În a Franţei cetate,

                        Vechiul Luvru e deschis

                        Poporimii din Paris,

                        Care-aleargă să privească

                        Armia cavalerească

                        Ce din zori s-a adunat

                        Lâng-al regelui palat.

 

                        Sala tronului e plină

                        De o magică lumină

                        Ce se varsă din senin

                        Pe frumoase flori de crin,

                        Şi pe dame strălucite,

                        Tot în aur învelite,

                        Şi pe nobili mult vestiţi,

                        Tot cu fer acoperiţi.

 

                        Filip regele s-arată

                        Cu-a sa frunte-ncoronată

                        Şi le zice: „Nobili fraţi!

                        Scoateţi spada şi juraţi,

                        Din a noastră dulce ţară

                        Duşmanul străin să piară!”

                        Mii de glasuri strig: „Jurăm

                        Franţa s-o eliberăm!”

 

                        Iată că în sala mare

                        Un străin deodată pare,

                        Tânăr, mândru, nalt, frumos,

                        La ochire luminos.

                        El spre tron măreţ păşeşte,

                        Lângă rege se opreşte

                        Şi din gură zice-aşa:

                        „Să trăieşti, măria-ta!”

 

                        Toţi s-apropie în grabă.

                        „Ce voieşti?” regele-ntreabă.

                        „Sunt român de la Carpaţi

                        Ş-aduc cincizeci de bărbaţi

                        Ce sunt gata ca şi mine

                        De-a muri toţi pentru tine,

                        Apărând cu braţul lor

                        Franţa ş-al ei onor!

 

                        Ţara mea cu blânde şoapte

                        Mi-a zis tainic într-o noapte:

                        ‘Mergi, copile, înarmat,

                        La Apusul depărtat.

                        Mergi de varsă al tău sânge

                        Pentru Franţa ce plânge,

                        Căci şi ea pe viitor

                        Mi-a veni în ajutor.'”

 

                        Uimit regele-atunci zice:

                        „Bun sosit la noi, voinice!

                        Spune nouă, cine eşti?

                        În Carpaţi cum te numeşti?”

 

                        „Eu sunt banul Mărăcină,

                        Cărui Oltul se închină.”

                        „Ţine spada mea în dar,

                        Brav marcheze de Ronsar!”