Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Badiu

                        Pe luciul Dunării,

                        La scursurile gârlei,

                        La cotitura mării,

                        Ian că se zărea plutind,

                        Cu lopeţile vâslind,

                        Cu pânzele fâlfâind,

                        Un caic mare, bogat,

                        Cu postav roş îmbrăcat,

                        Pe-n afară zugrăvit

                        Şi pe margini poleit.

                        Da-n caic cine era?

                        Era căpitan-Paşa,

                        Baş-agaua turcilor,

                        Măcelarul frâncilor,

                        Cu cincizeci de brăileni,

                        Şi cincizeci de bosnieni,

                        Brăileni din Brăila,

                        Bosnieni din Bosnia.

                        Ei, mări, cu toţi veneau

                        Şi pe mal se coborau

                        În cel sat mare, sârbesc,

                        Jumătate românesc,

                        La casele Badiului,

                        Badiului bulgarului,

                        Frăţiorul Marcului.

                        „Dalbo, dalbă, jupâneasă!

                        Cu ochi mari de puică-aleasă;

                        De ţi-e Badiul tău acasă,

                        Zi-i degrabă ca să iasă,

                        Iar de-i dus în deal la vie,

                        Mergi de-i zi să nu mai vie,

                        Că s-a trecut de glumie!”

                        „Nu-i la vie, şi-i în casă

                        Cu paloşul gol pe masă.

                        Badiului voinic nu-i pasă

                        Nici de cursă duşmănească,

                        Nici de oaste-mpărătească!”

                        Badiule, te ţine bine,

                        Că urdia întreagă vine!

                        Turcii vin grămadă, claie,

                        Capul tău să mi ţi-l taie

                        Şi să-l ducă pe tipsie

                        De peşcheş la-mpărăţie.

                        Iată lupta se-ncleşta:

                        Badiul singur se lupta,

                        Chiar în sânge se scălda

                        Şi din loc el nu se da.

                        Dar când trupul oboseşte,

                        Când puterea se sfârşeşte,

                        Inima la ce-ţi slujeşte!

                        Badiul meu slăbea, cădea,

                        Turcii rămaşi mi-l prindeau

                        Şi-l ferecau peste tot,

                        Şi-l legau strâns cot la cot

                        Jos la stâlpul hornului,

                        La dogoarea focului,

                        Cu frânghie de mătase,

                        Viţele împletite-n şase…

                        Tăiau carnea până la oase!

                        Badiul greu se răsucea

                        Şi din gură-ncet zicea:

                        „Băduleasa mea frumoasă!

                        De mi-ai fost tu credincioasă,

                        Mergi degrabă la cămară,

                        De ia galbeni din comoară.

                        Umple-ţi poala plină, rasă

                        S-o revarsă-aici prin casă,

                        Doar or vrea ca să mă lasă!”

                        La bani turcii năvăleau,

                        Şi pe jos se tăvăleau,

                        Dar pe Badiul nu-l slăbeau!

                        Badiul încă mai zicea:

                        „Băduleasa mea frumoasă!

                        Cu ochi mari de puică-aleasă,

                        Mergi degrabă în cea casă;

                        Pune faţă la ghileală,

                        Buze moi la rumeneală

                        Şi sprâncene la cerneală;

                        Apoi vină aicea-n casă,

                        Doar or vrea ca să mă lasă!”

                        Mândra cât se arăta,

                        Baş-agaua se-mbăta,

                        Dar de Badiul ce zăcea,

                        Milă nici ca-i se făcea!

                        Badiul încă-ncet zicea:

                        „Băduleasa mea frumoasă!

                        De-mi eşti soaţă credincioasă,

                        Fă la apă că purcezi,

                        Şi-n fugă să te repezi

                        Pe la gura pivniţei,

                        Tot de-a lungul uliţei,

                        La casele Marcului,

                        Frăţiorul Badiului,

                        Şi dă lui pe loc de ştire

                        Că mă aflu la pieire.”

                        Băduleasa purcedea,

                        Dar la apă nu mergea,

                        Ci-ntr-o fugă ajungea

                        La casele Marcului,

                        Marcului bulgarului,

                        Frăţiorul Badiului:

                        „Alei! cumnăţica mea!

                        Răsărit-ai ca o stea,

                        Ce vânt dulce te-a bătut,

                        La noi de te-ai abătut?”

                        „Am venit să-ţi dau de ştire

                        Că mi-e Badiul la pieire,

                        Pe mâna bosniacilor

                        Şi a brăilenilor!”

                        Băduleasa nu sfârşea, –

                        Marcul se şi repezea,

                        Buzduganul învârtind

                        Şi din gură chiuind:

                        „Măi bosniaci, măi brăileni,

                        Mişei duşmani şi vicleni!

                        V-aruncaţi sută pe-un om

                        Ca şi ciorile pe-un pom.

                        Ce vi-i robul vinovat,

                        Astfel de l-aţi ferecat?

                        De vă-i robul de iertat,

                        De vândut sau de schimbat.

                        Mie mi-e de cumpărat.”

                        „Nu ne-i robul de vândut

                        Ci ne-i robul de pierdut.”

                        „Alei! frate Badiule,

                        Cum te calcă babele!”

                        Cât zicea, se repezea,

                        Stâlpul hornului smuncea,

                        Pe Badiu că-l slobozea

                        Şi din gură-i poruncea:

                        „Bate tu marginile,

                        Că eu bat mijloacele,

                        Care-a scăpa de la mine,

                        Să nu scape de la tine!”

                        Amândoi turbat răcneau,

                        Vârteji de moarte făceau,

                        Printre turci se învârteau,

                        Turcii sărea şi fugea

                        Dar păcatu-i ajungea!

                        Care scăpa de stâlpan,

                        Nu scăpa de buzdugan!

                        Noaptea neagră când cădea,

                        Clăi de turci în foc ardea,

                        Şi lumina se-ntindea

                        Pe luciul Dunării,

                        Pe valurile mării.

                        Iar nevasta Badiului,

                        Cumnăţica Marcului,

                        La cel foc grozav căta

                        Şi cu jale cuvânta:

                        „Alei! frate Badiule!

                        Cumnăţele Marcule!

                        Auziţi voi parele

                        Cum mănâncă oasele?

                        Auziţi voi mamele

                        Cum îşi plâng păcatele?”