Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Baba Cloanţa

                        Şede baba pe călcâie

                        În tufarul cel uscat,

                        Şi tot cată neîncetat

                        Când la luna cea bălaie,

                        Când la focul cel din sat.

 

                        Şi tot toarce, cloanţa toarce,

                        Din măsele clănţănind

                        Şi din degete plesnind.

                        Fusu-i repede se-ntoarce,

                        Iute-n aer sfârâind.

 

                        „Fugi, Urâte! baba zice,

                        Peste codrul cel frunzos,

                        În pustiu întunecos!

                        Fugi, s-alerge acum aice

                        Dragul mândrei, Făt-Frumos.

 

                        De-a veni el după mine

                        Să-l iubesc eu, numai eu,

                        Dare-ar Domnul Dumnezeu

                        Să-i se-ntoarcă tot în bine,

                        Cum se-ntoarce fusul meu!

 

                        Iar de n-a vrea ca să vie,

                        Dare-ar Duhul necurat!

                        Să fie-n veci fărmecat

                        Şi de-a Iadului urgie

                        Veşnic să fie-alungat!

 

                        În cap ochii să-i se-ntoarcă

                        Şi să-i fie graiul prins,

                        Iar Satan, c-un fier aprins,

                        Din piept inima să-i stoarcă

                        Şi s-o ardă-n foc nestins!

 

                        Fiară-Verde să-l gonească

                        Cât va fi câmp de gonit

                        Şi lumină de zărit.

                        Noaptea încă să-l muncească

                        Sânge-Roş şi Hraconit!”

 

                        Toarce baba, mai turbată!

                        Fusu-i zboară nevăzut,

                        Căci o stea lungă-au căzut,

                        Pe lună s-au pus o pată

                        Ş-în sat focul a scăzut:

 

                        „Dragă puiule, băiete,

                        Trage-ţi mâna din cel joc

                        Ce se-ntoarce lângă foc,

                        Ş-ochii de la cele fete,

                        Cu ochi mari, făr’ de noroc.

 

                        Vin’ la mine, voinicele,

                        Că eu noaptea ţi-oi cânta,

                        Ca pe-o floare te-oi căta,

                        De deochi, de soarte rele,

                        Şi de şerpi te-oi descânta.

 

                        Vai! din ziua cea de vară

                        Când, prin luncă rătăcit,

                        Cântai Doina de iubit,

                        Cu-a mea inimă amară

                        Sufletu-mi s-au învrăjbit!

 

                        Adă-mi faţa ta voioasă

                        Ş-ai tăi ochi de dezmierdat,

                        Că mă jur în ceas curat

                        Să-ţi torc haine de mătase,

                        Haine mândre de-mpărat.

 

                        Vârcolacul se lăţeşte

                        Sus, pe lună, ca un nor,

                        Vin’ ca paserea-ntr-un zbor

                        Pân’ ce viaţa-mi se sfârşeşte

                        Ca şi lâna din fuior.”

 

                        Baba Cloanţa geme, plânge,

                        Căci fuiorul s-au sfârşit,

                        Iar voinicul n-au venit!

                        Mâinile cumplit îşi frânge,

                        Crunt strigând spre răsărit:

 

                        „Sari din hău făr’ de lumină

                        Tu, al cerului duşman!

                        Tu, ce-n veacuri schimbi un an

                        Pentru-un suflet ce suspină,

                        Duhul răului, Satan!

 

                        Tu, ce stingi cu-a ta aripă

                        Candela de pe mormânt,

                        Unde zac moaşte de sfânt,

                        Când înconjuri într-o clipă

                        De trei ori acest pământ!

 

                        Vin’ ca-n ceasul de urgie

                        Când zbori noaptea blestemând,

                        Ca să-mi faci tu pe-al meu gând,

                        Că de-acum pe veşnicie

                        Ţie sufletul îmi vând!”

 

                        Abia zice, şi deodată

                        Valea, muntele vuiesc,

                        În nori corbii croncăiesc,

                        Şi pe-o creangă ridicată

                        Doi ochi duşmani strălucesc!

 

                        „Eu pe mândru-ţi l-oi aduce

                        (Zbiară un glas ce dă fiori),

                        Printre şerpi şi printre flori,

                        La cea baltă de mă-i duce

                        Şi împrejuru-i de trei ori!”

 

                        Baba Cloanţa se porneşte

                        Fără grijă de păcat,

                        Cu Satan încălecat,

                        Ce din dinţi grozav scrâşneşte

                        Şi tot blestemă turbat.

 

                        Saltă baba, fuge, zboară

                        Cu sufletul după dor,

                        Ca o buhnă la izvor,

                        Şi-n urmă-i se desfăşoară

                        Toată lâna din fuior.

 

                        Fuge baba despletită,

                        Ca vârtejul fioros,

                        Sus, pe malul lunecos,

                        Şi-n tăcerea adâncită

                        Satan urlă furios.

 

                        Mii de duhuri ies la lună,

                        Printre papură zburând,

                        Şi urmează şuierând,

                        Baba Cloanţa cea nebună

                        Care-aleargă descântând.

 

                        Codrul sună, clocoteşte

                        De-un lung hohot până-n fund.

                        Valea, dealul îi răspund

                        Prin alt hohot ce-ngrozeşte,

                        Dar pe dânsa n-o pătrund!

 

                        Ea n-aude, nici nu vede,

                        Ci tot fuge neîncetat,

                        Ca un duh înspăimântat,

                        Căci Satana o repede

                        Către ţelul depărtat.

 

                        Zece pasuri încă grele…

                        Mândrul că şi-a dezmierda,

                        Ca pe-o floare l-a căta,

                        De deochi, de soarte rele

                        Şi de şerpi l-a descânta.

 

                        Doi paşi încă… Vai! în luncă

                        Ţipă cocoşul trezit;

                        Iar Satan afurisit

                        Cu-a sa jertfă se aruncă

                        În băltoiul mucezit!

 

                        Zbucnind apa-n nalte valuri,

                        Mult în urmă clocoti,

                        În mari cercuri se-nvârti,

                        Şi de trestii, şi de maluri

                        Mult cu vuiet se izbi.

 

                        Iară-n urmă liniştită

                        Dulce unda-şi alina,

                        Şi în taină legăna

                        Faţa lunii înălbită

                        Ce cu ziua se-ngâna…

 

                        Când pe malu-i trece noaptea

                        Călătorul şuierând,

                        Printre papuri când şi când

                        El aude triste şoapte

                        Ş-un glas jalnic suspinând:

 

                        „Vin’ la mine, voinicele,

                        Că eu noaptea ţi-oi cânta,

                        Ca pe-o floare te-oi căta,

                        De deochi, de soarte rele

                        Şi de şerpi te-oi descânta!”