Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
8 Martie

                        Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare,

                        O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit!

                        Înalţă-te în ceruri şi zbori cântând la soare,

                        Căci soarele iubirii în cer a răsărit

                        Şi-n cale-mi s-a oprit!

 

                        Veniţi, năluciri scumpe, dorinţe, visuri măreţe,

                        Ca păsări călătoare la cuibul înflorit.

                        Veniţi de-ngânaţi vesel a mele tinereţe,

 

                        Căci steaua fericirii în ochii-mi a lucit…

                        Iubesc şi sunt iubit!

 

                        *

 

                        Sunt ore fericite, sunt tainice plăceri

                        Ce-n cumpăna vieţii plătesc ani de dureri!

                        Atunce falnic omul ridică a sa frunte

                        Şi-n ceruri cu mândrie aţintă ochiul său.

                        Fiinţa lui se-nalţă ca vulturul de munte,

                        Iubirea lui îl schimbă şi-l face Dumnezeu!

                        Atunci mai dulce steaua luceşte-n miez de noapte,

                        Şi-n zori seninul pare mai vesel, mai curat;

                        Ş-a zilei mii de glasuri, ş-a nopţii mii de şoapte

                        Îl proclamă-n fală a lumii împărat!

 

                        Sunt urme preţioase, sunt scumpe suvenire,

                        Ce-n suflet tipărite, ca el au nemurire!

                        Zadarnic timpul trece c-un zbor neobosit,

                        În sânul omenirii vărsând a iernii gheaţă;

                        Lumina lor iubită luceşte lin în viaţă

                        Precum un soare dulce în veci neasfinţit!

                        Aşa nu te vei stinge din minte-mi niciodată,

                        O! suvenir puternic de dragoste-nfocată!

                        O! timp ferice-n care minunea ce iubesc

                        M-a deşteptat în raiuri cu glasu-i îngeresc!

 

                        *

 

                        Era blânda oră a blândelor şoapte,

                        Când nu mai e ziuă şi nu-i încă noapte.

                        Pământul şi cerul, ca doi frăţiori,

                        Îşi dau sărutare prin stele şi flori,

 

                        Şi-n aer parfumul al florilor dalbe

                        Plutea cu lucirea steluţelor albe,

 

                        Şi-n toată natura cuprinsă de dor

                        Plutea o şoptire de dulce amor!

 

                        Din marginea lumii a nopţii regină

                        Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină,

 

                        Şi-n lunca pătrunsă de razele ei

                        Zburau caii noştri cu aripi de zmei.

 

                        Mergeam noi în cale ca umbre tăcute,

                        Pe-un covor de frunze, pe cărări pierdute,

 

                        Şi-n tăcerea nopţii ce ne-nconjura,

                        Sufletele noastre ca şi noi zbura,

 

                        Zbura ca doi îngeri din stele în stele,

                        Dându-şi sărutare tainic între ele…

 

                        Deodată fugarii cu ochii de foc

                        La capătul luncii s-opriră pe loc.

 

                        Iar dulcele înger, pătruns de simţire,

                        Îmi zise atunce, cu-o dulce zâmbire:

 

                        Acum este ora când geniul sfânt

                        Aude şi vede minuni pe pământ.

 

                        E ora ferice de sfântă uimire

                        Ce-n suflet revarsă fiori de iubire.

 

                        Spune-mi dar acuma, tu, ce eşti poet,

                        Ce poezii cântă inima-ţi încet?

 

                        Dacă vrei să afli taina ce mă-ncântă,

                        Iată poezia ce inima-mi cântă:

 

                        De este vreo fiinţă, de este vreun nume

                        La care să se-nchine un suflet omenesc,

                        Cu tot ce e mai nobil, mai iubitor pe lume,

                        Cu tot ce-n omenire e mai dumnezeiesc,

 

                        Tu eşti acea fiinţă, tu, gingaşă lumină,

                        Aprinsă-n a mea cale de însuşi Dumnezeu!

                        Şi sufletul meu vesel la tine se închină,

                        O! scumpa mea Elena! o! drag îngerul meu!

 

                        Când soarta vru să intru în rai de fericire,

                        Când ochii mei pe tine zâmbind te-au întâlnit,

                        Un fulger, o scânteie de veşnică iubire,

                        Din ochii tăi pornită, în sânu-mi au lucit.

 

                        Ş-atunci în altă lume am re-nviat deodată,

                        Ş-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins,

                        Ş-o lume fără margini, frumoasă, desfătată,

                        Ca o câmpie verde sub mine s-a întins.

 

                        Atunci natura-ntreagă, zâmbindu-mi cu plăcere,

                        Îşi puse pentru mine coroana sa de flori;

                        Şi glasul maicii mele, curmând a mea durere,

                        Veni să mă dezmierde din cerul fără nori.

 

                        Căci faţa ta iubită mi s-arăta oriunde,

                        În vis, în flori, în stele, în dulcele senin;

                        Şi inima-mi, cuprinsă de dorul ce pătrunde,

                        Şoptea cu tine astfel prin tainicu-i suspin:

 

                        Ferice de acela a căruia privire,

                        Trezind în al tău suflet un fraged, dulce dor,

                        Ar face ca să nască pe gură-ţi o zâmbire

                        Ca zori misterioase de vesel viitor!

 

                        Ferice care, vrednic de-o soartă neaşteptată,

                        Ar face pentru dânsul, în ceas dumnezeiesc,

                        A ta inimă scumpă de dragoste să bată

                        Şi glasu-ţi cu-nfocare să-i zică: te iubesc!