În noaptea neagră de caşmir,
Tăcută, Ziua se-nfăşoară.
Tăcută, sus, răsare Luna,
Cine să ştie a câta oară?
Tăcuţi, de strajă stau şi munţii,
Nimic nu mai e nou sub Soare.
Tăcuţi sunt norii plini cu vlagă,
Tăcuţi şi pomii plini de floare.
Tăcut Pământul se învârte,
Doar omul este blestemat,
De cum se naşte, pân-apune
Să fie veşnic zbuciumat.
Un Soare cald zâmbeşte blând.
În glie pâinea a-ncolţit
Şi toate-şi duc tăcute cursul,
Doar omul e neliniştit.
Se zbuciumă în valul vieţii
Ca să cuprindă necuprinsul,
Acesta-i pentru el blestemul
Şi bucuria lui, şi visul.
Se vrea măreţ, atotputernic,
Să stea în rând cu Dumnezeu!
Şi nu-şi dă seama cât de mic e,
Aruncă-n jur atâta rău…
Eh, omule, priveşte-atent,
Coboară pe Pământ, păşeşte
Să simţi cu talpa ta fierbinte
Cum iarba din adâncuri creşte.
E verde iarba, ca şi viaţa,
În faţa ei să stai plecat…
Te-nalţi frumos deasupra ierbii
Doar cu un gând şi-un vis curat…