Oraşul
Prin geamuri prăfuite
Pătrunde de afară
Lumina şi căldura.
În suflet se strecoară
O nostalgie blândă,
Un dor nepreţuit
De firul cel de iarbă
Ce-n glie a-ncolţit.
Departe, în pădurea
Copilăriei mele
M-aşteaptă cu răbdare
Un pâlc de viorele.
Culoarea lor albastră
Mă cheamă, dar un gând
Îmi zice să mă-astâmpăr,
E drumul greu, e frânt…
Şi-atunci printre betoane
Pădurea mă găseşte,
Cu ochi de viorică
În lacrimi mă priveşte.
Mă-îndeamnă să las totul,
Să las această casă
Cu geamuri prăfuite,
Oraşul nu mă lasă.
M-a încleştat în gheare
Şi an de an mă ţine,
Iar primăvara trece,
Iar primăvara vine…
Nimic nu-mi mai rămâne,
Şterg geamul prăfuit
Şi văd printre betoane
Un mugure plesnit…