Viaţa mea fu ziuă şi ceru-mi un senin,
Speranţa, steaua de-aur mie-mi lucea în sân
Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut –
O, îngere căzut!
Şi două stele negre luciră-n negru foc
Pe cerul vieţii mele; – iar geniul-noroc
Mă lasă-n lume singur, dispare în abis
De nour şi de vis.
O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit,
Din sânul meu speranţa divină a fugit;
Norocul şi-a stins steaua… De m-ai iubi măcar –
O, înger de amar!
Dar nu!… Din lumea-mi neagră tu zbori în calea ta;
Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca
Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez,
Ci vecinic te visez.