Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Venere şi Madonă

                        Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

                        Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,

                        O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

                        Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

 

                        Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

                        Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,

                        Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,

                        A femeii, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

 

                        Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

                        Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,

                        Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,

                        Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

 

                        Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

                        Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

                        Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

                        Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

 

                        Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,

                        Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,

                        Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,

                        Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

 

                        Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,

                        Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,

                        Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie

                        Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

 

                        Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

                        Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,

                        Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,

                        Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

 

                        Dar azi vălul cade, crudo! dezmeţit din visuri sece,

                        Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ.

                        Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece,

                        Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

 

                        Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune

                        De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,

                        O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,

                        Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

 

                        O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,

                        Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,

                        Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,

                        Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

 

                        *

 

                        Plângi, copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare

                        Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?

                        La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,

                        Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.

 

                        Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,

                        A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.

                        Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,

                        Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.