Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Ursitorile

                        Codru-i alb şi frunza-i neagră.

                        A lui mii de rămurele

                        De zăpadă îi sunt grele,

                        Vântul trece doar prin ele,

                        Vântul rece şi vro ţarcă

                        Scuturând le mai descarcă…

                        Albă-i noaptea cea cu lună,

                        De-n departe codrul sună,

                        Lupi-n pâlcuri se adună.

                        Suflă vântul, suflă într-una,

                        Câmp şi cer mi le-mpreună.

                        Te-apucă o jale nebună,

                        Jale lungă şi întinsă,

                        Ca şi ţara toată ninsă,

                        Codri tremur ca o vargă

                        Cât îi zarea ta de largă,

                        Lupii peste culmi aleargă,

                        Străbătând ninsorile,

                        Pâlcuri zboară ciorile,

                        De mai zici cu zicătoarea:

                        Albă-i lumea, neagră-i cioara.

 

                        În temei de codri deşi

                        Nu e pârtie să ieşi,

                        Nu-i cărare, nici răzor,

                        Nici urmă de vânător.

                        Viscolind, troienele

                        Au umplut poienele,

                        S-au lăsat pe crengi uscate,

                        Peste frunze scuturate,

                        Peste ape, peste toate.

                        În pădurea nepătrunsă,

                        O căscioară e ascunsă,

                        Nu-i aproape sat, nici drum,

                        Singurică, nu ştii cum,

                        Doar din horn îi iese fum…

                        Cine-n casă o să-mi şadă,

                        De nu-i pasă de zăpadă,

                        Care cade ş-o să cadă

                        Tot grămadă pe grămadă,

                        De-ntrece gardu-n ogradă,

                        Până la streşină-o s-ajungă

                        De s-alege iarna lungă?

                        Văduvioară tinerică

                        Şede-acolo singurică;

                        Câte zile sunt lăsate

                        Nu mai merge pe la sate,

                        Câtă-i vremea unei ierni,

                        Cât zăpadă se aşterne,

                        Ea tot deapănă şi ţese

                        Fire albe, pânze-alese.

                        Părul ei cel negru, moale

                        Desfăcut cădea la vale,

                        Ochii tineri şi căprii

                        Strălucesc aşa de vii,

                        Iar de râde are haz,

                        Cu gropiţe în obraz

                        Şi la unghiul dulcii guri,

                        Şi la alte-ncheieturi,

                        Şi la degete, la coate,

                        La-ncheieturile toate;

                        Ochii ard întunecoşi,

                        Faţa albă, buze roşi,

                        Iar când merge legănată,

                        Tremur sânii ei deodată,

 

                        Tremură frumseţea-i toată.

                        Nu-i subţire, ci-mplinită,

                        Cum e bună de iubită,

                        Nici prea mică, nici prea mare,

                        Plinuţă la-ncingătoare,

                        Plinuţă la sâni, la faţă,

                        Încât ai ce strânge-n braţe.

                        Tot ce-ar zice i se cade,

                        Tot ce-ar face bine-i şede,

                        Şi la vorbă de s-o întinde,

                        Vorba dulce bine-o prinde,

                        Şi de tace iarăşi place,

                        Că are pe vino-ncoace;

                        Oacheşă şi sprâncenată

                        Şi la îmblet alintată –

                        Ar trebui sărutată.

 

                        Pe când arde focu-n vatră,

                        Lupii urlă, cânii latră,

                        Iar ea toarce din fuior,

                        Legănând cu un picior

                        Albia c-un copilaş,

                        Adormit şi drăgălaş,

                        Alb ca felia de caş.

 

                        Şi ea zice-ncetişor:

                        – Nani, nani, puişor,

                        Dormi, drăguţă, dormi în pace

                        Că la vară eu ţi-oi face

                        Sub cel tei bătut de vânt

                        Aşternutul la pământ.

                        Vântul că va aromi.

                        Iară tu vei adormi,

                        Vor pătrunde stelele

                        Toate rămurelele,

                        Iară luna va străbate

                        A noastră singurătate,

                        Iar când vântul va sufla,

 

                        Teiul se va legăna,

                        Florile şi-a scutura,

                        Iarăşi te va deştepta

                        Sub plutirea norilor,

                        În căderea florilor,

                        Pe-a izvoarelor sunare,

                        Pe de-a pururi călătoare,

                        La glas de privighitoare.

 

                        Cum îngână şi visează,

                        Genele-i se-ngreuiază;

                        Adormind astfel cum şede,

                        Fusul din mână îi cade;

                        Doar prin somn mişcă piciorul,

                        Ca să-şi legene ficiorul.

                        Focu-n vatră se potoale,

                        E-o căldur-aşa de moale

                        Şi sub candela smerită

                        Ea adoarme zugrăvită;

                        Iar cămaşa stă să-i cadă

                        De pe umeri de zăpadă,

                        De pe munţii sânului,

                        Albi ca floarea crinului,

                        Aşa dulci şi plini şi dragi,

                        Pe-a lor culmi având doi fragi

                        Şi rotunzi şi dragi şi dulci,

                        Fruntea pe ei să ţi-o culci.

                        Adormise-aşa frumos

                        Cu-a ei mâni lăsate-n jos,

                        Sub o candelă smerită

                        Pare că e zugrăvită.

 

                        Cum dormea cu ochiu-închis,

                        Ea visă un mândru vis:

                        Un părete-a stat să cadă,

                        Nu mai e defel zăpadă,

                        Codrul tremură-nfrunzind,

                        Izvoarele-ntinerind

 

                        Şi ea vede mândru tei

                        Ce umbreşte casa ei,

                        Că-nflorea bătut de vânt

                        Cu crengile la pământ;

                        O cântare sună lină,

                        Iar în zare lună plină,

                        Iar băiatu-n somn, el, râde.

                        Teiul mândru se deschide,

                        Ies trei zâne ca pe poartă,

                        Câte-o stea în frunte poartă:

                        Ele-s urzitorile

                        Rumene ca zorile,

                        Şi uşoare calcă, slabe,

                        Pietre scumpe-n mii de boabe

                        Pe-a lor văluri sunt podoabe.

                        Şi prin pânze străvezie,

                        A lor glezne argintie

                        Nu s-ating nici de pământ,

                        Ci se leagănă de vânt,

                        Căci uşor de mâni se prind,

                        Trag un danţ şi mi-l întind,

                        Leagănul încunjurând

                        Şi din gură cuvântând,

                        Cuvântând cuvinte rare

                        Ca nişte mărgăritare.

 

                        Una zise: – Drag băiat,

                        Vei fi mare împărat,

                        Căci aşa îţi este scris,

                        Cum ţi-o spun acum în vis.

 

                        Alta zise: – Vei fi tare

                        Fără vreo asemănare,

                        Cum nu-i alt viteaz sub soare.

 

                        Iar a treia-i zise: – Dragă,

                        Ai să ai o minte-ntreagă,

                        Căci isteţ vei fi cu duhul

                        Ca şi luna şi văzduhul.

 

                        Iară muma cum visează,

                        Mâinile-şi împreunează

                        Şi se roagă către zâne:

                        – Luminatelor stăpâne,

                        Nicăieri nu-i copilaş

                        Aşa blând şi drăgălaş,

                        Nici în lume, nici în ţară,

                        Că-i frumos din cale-afară,

                        Drag îmi e ca o minune,

                        N-am cuvinte a o spune,

                        Geaba caut şi gândesc,

                        Nu ştiu să le potrivesc.

                        Nu-i daţi daruri trecătoare

                        Cum daţi altora sub soare,

                        Dăruiţi-i lui ceva

                        Ce în lume nimenea

                        N-a avut, nici n-o avea.

 

                        Atunci danţul se opreşte,

                        Zâna-a treia trist priveşte,

                        Către mumă zise-aşa:

                        – Ştii tu ce-ai cerut ori ba?

                        Nici o ştii, nici o vei şti,

                        Dară eu voi împlini

                        Ce-ai cerut în ceasul sfânt,

                        Sfânt în cer şi pe pământ.

                        Pe copil se pleacă zâna,

                        Peste el şi-ntinde mâna:

                        Numai tu vei mai avea

                        Ce nu are nimenea,

                        Că acum ţi-e dat de soartă

                        Viaţă fără moarte,

                        Şi ţi-e dată tinereţe

                        Fără bătrâneţe.

                        O cântare sună lină,

                        Arde-n zare luna plină,

                        Peste vârfuri trec scântei,

                        Intră zânele în tei.

 

                        Muma doarme, pruncul râde,

                        Copacul se reînchide.