Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Urât şi sărăcie

                        Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi,

                        A căror urme crude le aflu pururi iarăşi

                        Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi…

                        Iubit-am poate cântul, voit-am a robi

                        Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie…

                        Zburat-au chip şi cântec – urât şi sărăcie!

                        Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit

                        Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.

                        S-arată înainte-ţi o schele despoiată

                        De orice vis cu care o îmbrăcai odată.

                        Puterea tinereţii, a minţii vioiciune,

                        A inimii bătaie, şi gingaşa minune

                        Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă

                        De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă,

                        Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească…

                        Cum trec, cum trec cu toate… şi fără să le oprească

                        Nimic… Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie

                        Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie.

                        Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin

                        Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin

                        Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept,

                        Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept,

                        Având darul pe care natura-l poate da,

                        Frumseţe, minte, ajuns-ai cineva?

                        Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte,

                        Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i prieşte.

                        Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână,

                        Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână,

                        Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă

                        Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă

                        Sau nu poţi şti… Atuncea de ce folos e ţie

                        C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie,

                        Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui,

                        Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?

 

                        Virtutea e-o poveste… când gândul ţi-l ascuţi,

                        Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi:

                        Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot

                        Pe sine să se puie deasupra peste tot,

                        Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ,

                        Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi.

                        A nu-ţi ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână

                        A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână,

                        A înşela mulţimea cu mii făgăduinţe,

                        Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi,

                        A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine,

                        A împle a lui nume de pete şi ruşine –

                        Aceasta nu e nobil… Dar toţi – şi-ndeosebi

                        O fac uşor – tu numai stai vecinic să întrebi.

                        Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântar,

                        Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,

                        Privind peste mulţime cu multă nepăsare…

                        Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare.

                        Din astă cumpănire de drept şi datorie,

                        Ce ţi-a rămas la urmă? Urât şi sărăcie.

 

                        Iubit-ai? Ah! un caier de cânepă nu-i moale,

                        Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale!

                        Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,

                        Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,

                        Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire.

                        Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:

                        Tu eşti onest şi plin de respect şi generos

                        Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos.

                        Te-ai dus şi te urmară părerile de rău.

                        În urma ta venit-au un neted nătărău

                        Ş-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;

                        Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:

                        Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.

                        Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

 

                        Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară,

                        Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară

                        E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime;

                        Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nimeni

                        Decât tu… Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,

                        Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece

                        Şi caută-n iubire plăcerea numai, care

                        E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare.

                        Dară acea iubire adâncă şi curată,

                        Care-n viaţă vine o dată, num-o dată,

                        Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă

                        Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,

                        Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,

                        Cum nu mai e nimica în cer şi pre pământ,

                        Acea înamorare de tot ce e al ei,

                        De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,

                        Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,

                        Când lumea ţi-este neagră de nu eşti la un loc

                        Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?

                        Ce va rămâne vouă? Urât şi sărăcie!