Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Strigoii

                        … că trece aceasta ca fumul de pre pământ.

                        Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,

                        cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere.

 

                        Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,

                        Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,

                        E-ntinsă în haine albe, cu faţa spre altar,

                        Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;

                        Încet, adânc răsună cântările de clerici.

 

                        Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă

                        Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,

                        Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt

                        Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,

                        Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

 

                        Şi lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,

                        Scânteie desperarea în ochii crunţi de sânge,

                        Şi încâlcit e părul lui negru… gura-şi strânge;

                        El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.

                        De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege.

 

                        „Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

                        Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,

                        Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul…

                        Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,

                        În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

 

                        Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri,

                        Căror a mea fiinţă un semizeu părea,

                        Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,

                        Şi naţii călătoare, împinse de a mea,

 

                        Umplut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

 

 

                        Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă,

                        Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;

                        Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară

                        Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară,

                        Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

 

                        Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;

                        Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinaşi în cale,

                        Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;

                        În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,

                        Stătând un îndărătnic… un sfiicios copil.

 

                        La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă…

                        Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;

                        Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,

                        Cu mâinile amândouă eu faţa îmi ascund

                        Şi-ntâia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă.

 

                        Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni

                        Şi singuri ne lăsară… Te-ntreb într-un târziu,

                        Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:

                        La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?

                        Ce cauţi la barbarul sub streaşina-i de cetini?

 

                        Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,

                        Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,

                        Mi-ai zis: „Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler,

                        Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer…

                        Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald.”

 

                        Şi, întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins.

                        Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,

                        Arald, copilul rege, uitat-a Universul.

                        Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,

                        De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

 

                        De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,

                        Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă

                        Şi înlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă,

                        Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:

                        „Eu vin la tine, rege, să cer pe Arald al meu.”

 

                        De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,

                        Coroanele ce regii pe frunte le aşează

                        Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,

                        Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,

                        Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimica.

 

                        Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad

                        Să ies la lumea largă… şi fost-ar fi mai bine

                        Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine –

                        Să fumege înainte-mi oraşele-n ruine,

                        Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!”

 

                        Făcliile ridică – se mişc-în line pasuri,

                        Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

                        Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,

                        Cu bărbile lor albe, cu ochii stinşi sub gene,

                        Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

 

                        O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,

                        A misticei religii întunecoase cete,

                        Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,

                        Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete

                        Sub candela ce arde în umbra unui colţ.