Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Sarmis

                        Mijeşte orizonul cu raze depărtate,

                        Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate

                        Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească

                        Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească.

                        Natura doarme dusă, tăriile în pace.

                        Din limpedea nălţime pe-alocuri se desface

                        O stea, apoi iar una; pe ape diafane

                        Îşi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.

                        Tot mai adânc domneşte tăcerea înţeleaptă –

                        Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă.

 

                        Deodată luna-ncepe din ape să răsară

                        Şi până la mal durează o cale de văpaie.

                        Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne

                        Ea, fiica cea de aur a negurii eterne.

                        Cu cât lumina-i dulce pe lume se măreşte.

                        Cresc valurile mării şi ţărmul negru creşte

                        Şi aburi se ridică din fund de văi spre dealuri.

                        O insulă departe s-a fost ivind din valuri,

                        Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,

                        Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.

 

                        Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg

                        O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.

                        Tăind în două apa, ea poartă o pereche:

                        Pe Sarmis, craiul tânăr din Geţia cea veche,

                        Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,

                        Stătea şi pe-a lui umăr îşi sprijină o mână.

                        Se clatin visătorii copaci de chiparos

                        Cu ramurile negre uitându-se în jos,

                        Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ

                        Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

 

                        „- De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,

                        Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întâi.

                        Ca marmura de albă, cu mâni subţiri şi reci,

                        Strângeai o mantă neagră pe sânul tău… În veci

                        Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind

                        Şi faţa ta spre umăr în laturi întorcând,

                        Ştiind că nimeni nu e în lume să te vadă,

                        Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.

                        În orbitele-adânce frumoşii ochi ce-ncântă,

                        Pierduţi în visuri mândre, priveam fără de ţintă.

                        Şi tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,

                        Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu…

                        Şi plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc,

                        Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc…

                        De ce zâmbeai tu oare? Vrun cântec blând de jale

                        Au deşteptat în taină glasul gândirii tale?

                        Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti.

                        Dintr-o zâmbire-n treacăt simţii ce dulce eşti!

                        Şi cum mergeai, armonic şi lin îţi era pasul,

                        Rămas în nemişcare m-a fost cuprins extazul,

                        Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,

                        Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu…

                        De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert,

                        Urmând cu-a mele braţe o umbră în deşert…

                        Până ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt

                        Al celei mai frumoase femei de pre pământ.

                        Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieşi,

                        O, fragedă fiinţă ca floarea de cireş!

                        Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie,

                        Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie!

                        Şi fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.

                        Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez…

                        Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept

                        Şi fă ca pe vecie să nu mă mai deştept”.

 

                        Se clatin visătorii copaci de chiparos

                        Cu ramurile negre uitându-se în jos,

                        Iar tei cu frunza lată, cu flori până în pământ

                        Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

 

                        Ea cade în genunche sub florile ce plouă.

                        Grumazul i-l cuprinde cu braţele-amândouă,

                        Lăsând pe spate capul…”Copile! n-o să mântui?

                        Căci fioros de dulce, pe buza ta cuvântu-i…

                        Şi cât de mult ridici tu, în gând pe-o biată roabă!

                        Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,

 

                        Cu focul blând din glasu-ţi, iubite, mă cutremuri,

                        De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.

                        Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i,

                        Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!

                        O, dă-mi-i numai mie şi nu-i întoarce-n laturi,

                        De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi…

                        Las’ să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace

                        Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroce

                        Şi codri aiurează, – izvoarele-i albastre

                        Şoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.

                        Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,

                        Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,

                        Cât ai putea departe lopeţile să lepezi,

                        Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.

                        Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,

                        Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.”

 

                        Ea mâinile-amândouă le pune pe-al lui creştet…

                        Frunziş purtat de vânturi pe valuri cade veşted.

                        Se clatin visătorii copaci de chiparos

                        Cu ramurile negre uitându-se în jos,

                        Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ

                        Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

 

                        Din codri singurateci un corn părea că sună

                        Sălbatecele turme la ţărmuri se adună.

                        Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii

                        Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,

                        Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii

                        Întind spre apă gâtul, la cer înalţă ochii.