Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Rugăciunea unui dac

                        Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

                        Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

                        Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,

                        Căci unul erau toate şi totul era una;

                        Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

                        Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

                        Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi

                        Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?

 

                        El singur zeu stătut-au înainte de-a fi zeii

                        Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

                        El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

                        El este-al omenimii izvor de mântuire

                        Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

                        El este moartea morţii şi învierea vieţii!

 

                        Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

                        Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,

                        În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers

                        Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,

                        Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos

                        Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

 

                        Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

                        Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,

                        S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,

                        Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,

                        Ş-acela dintre oameni devină cel întâi

                        Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

 

                        Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,

                        Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrimi e sec,

                        Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,

                        C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,

                        Că chinul şi durerea simţirea-mi a împietrit-o,

                        Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –

                        Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…

                        Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sa mor.

 

                        Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce

                        Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,

                        Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

                        Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,

                        Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,

                        Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

 

                        Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc

                        Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

                        Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,

                        Spre ură şi blesteme aş vrea să te înduplec,

                        Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă

                        Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!