Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Resignaţiune

                        Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie

                        Natura mi-a jurat

                        La leagănu-mi de aur să-mi dea bucurie;

                        Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie

                        O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

 

                        O dată numai Maiul vieţii înfloreşte –

                        La mine-a desflorit;

                        Şi zeul lin al păcei – o, lume, mă jeleşte! –

                        Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte

                        Şi iasma-i a fugit.

 

                        Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată –

                        Pe podul tău pustiu:

                        Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată,

                        Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată –

                        De fericire-n lume nimica eu nu ştiu.

 

                        Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,

                        O, jude voalat!

                        Pe steaua-aceea merse senina zicătoare

                        Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare,

                        De secole întronat.

 

                        Aci – se zice – aşteaptă pe cei răi spăimântare,

                        Cei buni sunt fericiţi.

                        A inimii adâncuri vei da la-nfăţişare,

                        Enigmei Providenţei vei da o dezlegare,

                        Vei ţine socoteală de cei nenorociţi.

 

                        Aci expatriatul o patrie găseşte,

                        A suferinţei cale spinoasă s-a finit.

                        Divina fiică, care-Adevărul se numeşte,

                        Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte,

                        A vieţii mele repezi frâu iute a oprit.

 

                        – îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare

                        O, dă-mi juneţea ta!

                        Nu-ţi dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.

                        Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare

                        Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea.

 

                        – Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimii tale –

                        Dă-mi mie Laura ta!

                        De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare,

                        Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,

                        Plângeam în hohot, însă am dat-o şi pe ea.

 

                        – Această-obligaţiune la morţi e îndreptată

                        – Râzând lumea zicea –

                        Căci, nu vezi, mincinoasa de terani cumpărată

                        Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată,

                        La terminu-ăstui cambiu tu n-ai mai exista.

 

                        Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare:

                        – Naintea unui caos de ani zeificat

                        Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale?

                        Slabului plan al lumii scorniri mântuitoare

                        Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

 

                        Ce e viitorimea de gropi învăluită?

                        Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti?

                        Măreaţă pentru că e cu coji acoperită,

                        A spaimelor-ne proprii umbră-nurieşită,

                        Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti.

 

                        Icoană mincinoasă de fiinţe vieţuitoare

                        – Mumia timpului –

                        De balsamul speranţei ţinute în răcoarea

                        A gropii locuinţă; nu acesteia oare

                        Îi zici tu nemurire-n febra delirului?

 

                        Şi pe speranţe, pe care le dezminte putrezirea,

                        Bunuri sigure-ai dat.

                        De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea?

                        Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea

                        Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat?

 

                        Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale;

                        Natura înflorind.

                        Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,

                        Că nici un mort nu iese din umbra gropii sale

                        Şi totuşi credeam tare divinul jurământ.

 

                        Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie –

                        Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător,

                        Căci surd despreţuit-am a lumii flecărie,

                        Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,

                        Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!

 

                        – Eu îmi iubesc copiii cu gală iubire!

                        Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.

                        Sunt două flori – el zise – ascultă, Omenire,

                        Sunt două flori expuse l-a omului găsire:

                        Speranţa-i una, pe alta Plăcerea o numim.

 

                        Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele,

                        Cealaltă n-o aveţi.

                        Cine nu poate crede, să guste. E-o părere

                        Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră.

                        A lumii istorie a lumii e judeţ.

 

                        Tu ai sperat – răsplata ţi-a fost dar acordată –

                        Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina.

                        Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filozofi vreodată:

                        Ce se refuză unei minte-ntraripată

                        Nici însuşi vecinicia nu mai poate reda.