Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi, preoţi,
Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi…
Şi nouă vânătoarea de aur şi mărire
Ne-nseamnă în astă lume a Răului domnire.
Şi nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere
În suflet naşte scârbă şi inimii durere.
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei…
Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne,
Tăiat fiind de nava durerilor eterne;
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre.
Şi noi avem o lege – deşi nu Dumnezeu –
Simţim că Universu-l purtăm şi prea ni-i greu:
Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat,
Ce seminţia Cain în lume-o a creat.
De n-o îmbrăcăm în pilde, e semn c-am înţeles,
Că-n noi este credinţă, ce-n alţii e eres.
Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină
Când oardele barbare duc moarte şi ruină.
În van cu mâni uscate se roagă, ţinând strana,
Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana.
Degeaba lângă patu-i alături stă sicriul
Când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul.
Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte
Că ţări întregi schimbat-au în întinsori deşerte?
Şi eretic e-acela ce rasa v-o sărută
Când ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?
În van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma
Şi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară
Demonul lumii acestei – comedia-i bizară.
Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi
Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,
Ascuţiţi adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr –
Ce voi spuneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.