Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Povestea magului călător în stele

                        În vremi de mult trecute, când stelele din ceruri

                        Erau copile albe cu părul blond şi des

                        Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri

                        În marea cea albastră se cufundau ades;

                        Când basmele iubite erau înc’ adevăruri,

                        Când gândul era pază de vis şi de eres,

                        Era pe lumea asta o mândră împărăţie

                        Ce – avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.

 

                        Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,

                        Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea

                        Şi mâna lui zbârcită, uscată însă, tare,

                        A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.

                        Şi ţările înflorite şi întunecata mare

                        La glasul lui puternic gigantic se mişca.

                        Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,

                        Ci de a lui adâncă şi dreaptă înţelepciune.

 

                        În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,

                        Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,

                        Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,

                        Cu stele, ca flori roşii pe – albastrul ei plafon,

                        Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară

                        Şi întind umbre cu miros pe-a sălii întins rond,

                        Acolo sta împăratul… – boierii lui de sfat –

                        Pe tronu-i de – aur roşu sta mut şi nemişcat.

 

                        Ca aripi de lebede mari, albe, undoioase,

                        Pletele argintoase pe umerii-i cădea

                        Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,

                        Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea;

                        Sprâncenele-i bătrâne se întunecau stufoase,

                        În mână sceptru de – aur, povara lui cea grea,

                        Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem –

                        Părea c’aşteaptă-a morţii întunecos problem.

 

                        Boierii dimprejuru-i pe scaune de – onoare

                        Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,

                        Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare,

                        Cărunţi, cu bărbi albe pe pieptul cel tăcut;

                        Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare,

                        Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut.

                        Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor

                        Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor.

 

                        De-odată împăratul din tronul lui se scoală

                        Ca regele pustiei din stânca de granit;

                        În curte oastea sună cântarea triumfală.

                        Poporul o aude mişcându-se înmiit.

                        Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală

                        Desfăşurate tremur la zgomotul ivit.

                        Lui glasul îi tremură… dar răspicat şi blând

                        Vorbe mărgăritare le înşiră tremurând.

 

                        „Vremea pe ai mei umeri s’a grămădit bătrână.

                        Din oase şi din vine a stors a vieţii suc

                        Şi slabă şi uscată e împărăteasca-mi mână.

                        Brad învechit prin stânci pe tronu-mi mă usuc,

                        Curând va întinde moartea mantaua ei cea brună

                        Pe mine… Şi suflarea-mi aripile-i o duc.

                        Cu rece – agheasmă moartea fruntea mea o sfinţeşte

                        Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.

 

                        „Şi sufletu-mi pân’ n’a întins umflatele-i aripe

                        Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,

                        Înainte până corpu-mi să cadă în risipe,

                        Înainte de-a se rupe a vieţii mele tort,

                        Rog cerul să înmulţească hotarnicele clipe,

                        S’urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port-

                        Pe-a fiului meu umeri voi pune pân’ trăiesc

                        Imperiul gigantic, purpuru-împărătesc.

 

                        „Dar viaţa are multe alunecuşuri rele,

                        Prea îmbie pe oricine cu chipul ei cel drag

                        Şi frâurile lumii să i se pară grele,

                        Din mâni el să le scape la al domniei prag;

                        Căci zilele – unui rege primejdii au în ele –

                        El poate să aleagă-a plăcerilor şirag

                        Ş’atunci devine umbră – pe mână de mişei

                        Cad frâiele şi dânşii duc lumea cum vor ei.

 

                        „Înainte de a pune pe brunele lui plete

                        Coroana mea de aur, – eu voi ca să-l încerc.

                        Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete

                        Ce strâng în lanţ de roze a cugetării cerc;

                        Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,

                        Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg –

                        Să vadă ‘n cartea lumii un înţeles deschis,

                        Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.

 

                        „De-aceea înainte de-a morţi-mi sântă oră

                        V’am adunat, pe-al vieţi-mi mintos areopag.

                        De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară

                        În umbra întunecoasă a codrilor de fag,

                        Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară

                        Prin nori până la soare-trăieşte – un bătrân mag.

                        Când încă eram tânăr el tot bătrân era:

                        Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

 

                        „În fruntea lui e strânsă un ev de înţelepciune,

                        Viaţa lumii toate în minte-i a încăput.

                        Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;

                        Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de început

                        Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,

                        Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.

                        De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să înveţe

                        Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.

 

                        „Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,

                        Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumii căi,

                        Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară

                        În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,

                        Silit ca să înceapă din începutu-i iar

                        Să nu poată s’oprească gândirea celor răi.

                        Şi cine – enigma vieţii voieşte s’o descuie

                        Acela acel munte pe jos trebui să-l suie”.

 

                        Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!

                        Cu faţa lui cea trasă, ce dureros de pal!

                        Cu ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite,

                        C’o frunte ‘n bucle-şi pierde puternicu-i oval –

                        Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i (ţintit e)

                        Stă rezemat de pragul auritului portal:

                        A tatălui său vorbă aude şi se închină –

                        Un semn că se supune măsurii ce-o destină.

 

                        S’apropie cu pasuri modeste, line, rare

                        Şi umil îngenunche pe treapta de la tron:

                        „Pe mâine, pe când noaptea v’aprinde blându-i soare,

                        Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,

                        Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,

                        M’oi duce pân’ la poala a muntelui Pion

                        Ş’apoi pe jos de-acolo eu muntele – am să sui

                        Ca gândurilor mele aripi să le pui.

 

                        „Aripi, ca să ştie ce e deşertăciunea:

                        Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin,

                        Ca pasul vieţi-mi toate să-l ducă înţelepciunea,

                        Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini,

                        Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,

                        Să n’ascult decât glasu – adevărului senin;

                        Şi sarcina vieţi-mi să-mi fie cât de grea,

                        Voi şti s’urmez, părinte, cu râvnă calea ta”.