Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Povestea Dochiei şi ursitorile

                        Creşte iarba, mări, iară,

                        Bătută de vânt de vară

                        Unde mi-i pădurea rară.

                        Dar în iarba cea frumoasă

                        N-a intrat vreodată coasă

                        Unde mi-i pădurea deasă.

                        De desişul din pădure

                        Nu s-atinse vro secure.

                        Cât de naltu-i, cât de mare,

                        Nicăieri nu vezi cărare,

                        De şi-ar pierde urmele

                        Ciobănaşi cu turmele.

                        La temei de codri deşi

                        Nu-i cărare ca să ieşi,

                        Ci-i rarişte de brazi

                        Şi un ochi voios de iaz

                        Şi doi tei ca nişte fraţi,

                        La tulpină depărtaţi,

                        La vârfuri amestecaţi.

                        Iar la umbra celor tei

                        Mi s-arată un bordei,

                        Frunza cade de pe ei

                        Scuturată, resfirată,

                        Pe cărare aruncată.

                        Iar pe prispă, singurea,

                        Văduvioară tinerea,

                        C-un picior îmi legăna

                        Copilaş înfăşăţel,

                        Ce îi râde frumuşel.

                        Şi cum codrul se frământă,

                        Ea îşi cântă, ea-şi descântă,

                        Legănând dintr-un picior

                        Îi zicea încetişor:

                        – Nani, nani, puişor,

                        Nani, nani, copilaş,

                        O poveste spune-ţi-aş,

                        O poveste drăgălaşă,

                        Ca să-mi creşti voinic în faşă.

                        Tată-meu era cioban,

                        Câte clipe-s într-un an

                        Tot atâţia baci avea,

                        Cu mii turme-alăturea,

                        Turme mii de mieluşele,

                        Ciobănaşii după ele,

                        Turme mândre şi de oi,

                        Ciobănaşii dinapoi

                        Cu fluiere şi cimpoi,

                        Mai avea de mă pricepi,

                        Herghelii de cai sirepi,

                        Ce ca vijeliile

                        Îi împleau câmpiile,

                        Îi păşteau moşiile,

                        Şi de-a lungul râurilor

                        S-aşterneau pustiurilor,

                        Şi în valurile ierbii

                        Păşteau ciutele şi cerbii,

                        Şi prin munţi pierduţi în nouri

                        Avea cârduri mari de bouri,

                        Ş-avea munţi, ş-avea păduri,

                        Şi cetăţi cu-ntărituri,

                        Ş-avea sate mii de mii

                        Presărate pe câmpii,

                        Ş-avea sate mari şi mici,

                        Pline toate de voinici.

                        Ce mai freamăt, ce mai zbucium

                        Când, sunând voios din bucium,

                        Chema ţara la hotare,

                        De-alergau cu mic cu mare,

                        De curgeau ca râurile

                        Şi-nnegrea pustiurile.

                        Amar mie, într-un suspin

                        Lacrimile vale-mi vin,

                        Cu năframa de le şterg,

                        Ele tot mai tare merg.

                        Şi frumoasă mai eram,

                        Cum n-a mai fost neam de neam.

                        De-aur mi-erau pletele

                        Şi le-mpleteau fetele,

                        Rumenă ca un bujor,

                        Eram dragă tuturor.

                        Au venit, mări, au venit

                        Împăraţi din Răsărit

                        Să mă ceară în peţit,

                        Dar s-au dus cum au sosit.

                        Veneau crai şi veneau soli

                        Învăţaţi în multe şcoli,

                        Cu cuvinte aşezate

                        Mă cerură cu dreptate.

 

                        „Bună vreme, baci bătrân,

                        Împăratul nost’ stăpân

                        Ne-au trimis a întreba

                        De măriţi fata ori ba.”

                        El răspunde-atunci cinstit:

                        „Dragi voinici, bine-aţi venit,

                        Dragu mi-e să v-ospătez,

                        Cu voi să mă desfătez,

                        Dar oricât m-aţi întrebat,

                        Fată n-am de măritat.”

                        Da-mpăratul din Apus

                        Au venit şi nu s-au dus,

                        Două vorbe că mi-au spus,

                        Inima că mi-au supus.

                        Era mândru şi-narmat,

                        Un oştean împlătoşat,

                        Era mândru şi voinic,

                        N-avea grijă de nimic.

                        El înalt şi eu înaltă,

                        Ne sta bine laolaltă,

                        Potriviţi cu de prisos,

                        Eu frumoasă, el frumos,

                        Amar mie-ntr-un suspin

                        Lacrimile vale-mi vin,

                        Cu năframa de le şterg,

                        Ele tot mai tare merg.

                        Auzit-au d-auzit

                        Peţitori din răsărit

                        Că eu stau să mă mărit,

                        Iară cum m-am măritat,

                        Multe neamuri s-au sculat,

                        Casa doar ne-o vor strica

                        Şi pe noi ne-or depărta;

                        Mii de limbi curgeau în râuri,

                        Răsărite din pustiuri,

                        Şi veneau adunături,

                        Răsărite din păduri,

                        Mai călări şi mai pe jos,

                        Tot veneau în nour gros,

                        Veneau roiuri, veneau turmă

                        Şi lăsau pustiu-n urmă,

                        Veneau turmă, veneau vale

                        Şi surpau cetăţi în cale;

                        Geaba omul meu da piept,

                        L-împingeau tot îndărăt.

                        I-au înfrânt oştirile,

                        I-au răpit măririle,

                        Pustiit-au ţările,

                        I-au luat averile,

                        I-a înnegritu-i soarele,

                        I-au robit popoarele.

                        Eu în codrul cel pustiu

                        Rătăcind, într-un târziu,

                        Am aflat din limbi străine

                        Că bărbatul nu-mi mai vine,

                        Am aflat dinspre apus

                        Că bărbatul mi s-au dus,

                        S-a dus cale neînturnată,

                        De toţi oamenii urmată.

                        Am aflat din răsărit

                        Că bărbatul mi-au murit,

                        Şi-au murit şi mi-l bocea,

                        Lumea-ntreagă îl plângea.

                        Plâns-au toate schiturile,

                        Toate răsăriturile

                        Şi apusurile toate,

                        Şi noroade, limbi şi gloate,

                        Miazănoapte, miazăzi

                        Nu-l mai putură trezi.

                        Plâns-au marea pe-ai ei regi,

                        Pe-mpăraţii lumii-ntregi,

                        Ş-o furtună se lăsă

                        Ce pământul l-înecă.

                        Miazănoapte şi apus

                        Neamuri mii pe cale-au pus,

                        Roiuri mari şi prădătoare,

                        A străinelor popoare,

                        Ce curgeau, mări, curgeau,

                        Capăt nici nu mai aveau,

                        Ca să puie moştenire

                        Pe sărmana omenire.

                        Când gândesc l-aşa dureri,

                        Pare-mi-se c-au fost ieri,

                        Când gândesc l-ai mei ciobani,

                        Pare-mi-se mii de ani…

                        Iară când am auzit

                        Că bărbatul mi-au murit,

                        Teiu-acesta am sădit,

                        Creşte teiul şi-nfloreşte

                        Şi viaţa mi-o umbreşte.

                        Şi în umbră-i cum trăiesc,

                        Eu nu mai îmbătrânesc.

                        Dragul mamei copilaş,

                        Multe-n lume spune-ţi-aş,

                        Dar mă tem să nu mă laşi,

                        Ci mai dormi, mări, un pic

                        Că eşti crud de ani şi mic,

                        Dormi la umbră, dormi în pace,

                        Că mama ţie ţi-a face,

                        Sub cel tei bătut de vânt,

                        Pătişorul la pământ;

                        Multe-s rămurelele,

                        Tot or bate stelele,

                        Iară luna va străbate

                        Dulcea ta singurătate,

                        Iar când vântul v-aromi,

                        Mândru mi te-a adormi,

                        Şi când vântul va sufla,

                        Teiul se va legăna,

                        Florile-şi va scutura.

                        Iarăşi te vei deştepta

                        Sub rotirea norilor,

                        În căderea florilor,

                        Sub lucirea stelelor

                        Şi la jocul ielelor.

                        Sub frunza stejarilor

                        La glasul izvoarelor.

 

                        Unde-i crucea de la căi

                        – Nu mai plânge, măi –

                        Cresc ca fraţii doi molizi

                        – Râzi, puiule, râzi –

                        Unde-s păsări în copaci

                        – Taci, puiule, taci –

                        S-adun fete şi flăcăi

                        – Dormi, puiule, hăi! –

 

                        Şi cum cântă, cum suspină,

                        Glasul codrului o-ngână,

                        Şi cum doina-şi tragănă

                        Teiul mi se leagănă,

                        Adormind-o florile

                        Şi privighetorile.

                        Sună dulce, o auzi-ici,

                        Începutul unei muzici

                        Triste şi aeriene

                        Ca sunarea din organe.

                        Mum-adoarme, pruncul râde,

                        Teiul vechi i se deschide.

                        Ies trei zâne ca pe-o poartă,

                        Câte-o stea în frunte poartă,

                        Ele-s urzitorile,

                        Luminând ca zorile,

                        Mâini uşoare, glasuri slabe,

                        Pietre scumpe-n mii de boabe

                        Le încarcă cu podoabe,

                        Şi prin frunze străvezie

                        A lor glezne argintie

                        Mai nu calcă pe pământ

                        Când se leagănă de vânt,

                        Când uşor de mâni se prind,

                        Trag un danţ şi mi-l întind,

                        Leagănul încunjurând

                        Şi din gură-ncet cântând.

                        Una-i zice: – Drag băiat,

                        Să fii mare împărat,

                        Căci aşa fel ţi-a fost dat.

 

                        Alta-i zice: – Să fii tare

                        Fără de asemănare,

                        Cum nu e viteaz sub soare.

                        Zise-a treia: – Fii cuminte

                        În purtare şi cuvinte,

                        Şi isteţ să fii cu duhul,

                        Cum e luna şi văzduhul.

                        – Ah, mai staţi, mai staţi o clipă,

                        Nu-i daţi daruri ce în pripă

                        Sunt supuse la risipă;

                        Daruri ce le daţi multora

                        Daţi-le ş-acum altora,

                        Ci deasupra tuturora

                        Dăruiţi-i lui ceva

                        Ce în lume nimenea

                        N-a avut, nici n-o avea.

                        Zâna-a treia stă pe loc,

                        Ochii ei sunt plini de foc

                        Şi la mumă se uita

                        Şi astfel îi cuvânta:

                        – Dochie, drăguţa mea,

                        Ştii tu ce-ai cerut, ori ba?

                        Nici o ştii, nici o vei şti,

                        Şi eu tot voi împlini.

                        Zâna pe copil se pleacă,

                        Ochi-n lacrimi i se-neacă

                        Şi ea zice-încetişor:

 

                        – Nani, puişor,

                        Cerul, când o să te scoli,

                        Ţi-o trimite soli,

                        Căci ţi-e dat acum de soartă

                        Viaţă fără moarte

                        Şi ţi-e dată tinereţe

                        Fără bătrâneţe.

 

                        Un cuvânt măcar să nu zici,

                        E sfârşitul unei muzici

                        Blânde şi aeriene

                        Ca sunarea din organe.

                        Muma doarme-n ciritei,

                        Intră zânele în tei,

                        Muma doarme, pruncul râde,

                        Teiul vechi se reînchide,

                        Iară pruncul şi cu muma

                        Faţă-n faţă dorm acuma,

                        Şi, cum dorm cu ochiu-închis,

                        Au visat acelaşi vis.