Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

                        Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

                        Şi eu să-mi ştiu osânda… să te iubesc în veci,

                        În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,

                        De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,

                        Zâmbirea gurii crude să-mi fie al meu crez –

                        Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.

 

                        Fii binecuvântată şi fericită tu,

                        Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.

                        Veninu-amărăciunii şi ani-mi pustiiţi

                        În cumpănă uşori-s pe lâng-al tău capriţ;

                        Şi-n a mea socotinţă mă simt atât de mic –

                        Tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic.

 

                        Da, da… numai natura dreptate are-n veci,

                        Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,

                        Căci ea-n înţelepciune-i creează-astfel de chip

                        Pe lângă care toate sunt pleavă şi nisip.

                        Ironic pare-a zice: nemernici râmători,

                        Visat-aţi vreodată asemenea comori?

 

                        Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mândrie:

                        Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,

                        Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,

                        Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui

                        Şi risipeşti privirea-ţi – când eu pentr-un cuvânt

                        Din gura ta cea dulce, m-aş duce în mormânt.

 

                        Atâta de frumoasă… şi tot numai femeie?

                        Ah, am crezut o clipă că eşti poate o zeie,

                        Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,

                        Din fiinţe muritoare nici uneia nu-i semeni,

                        Ş-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador –

                        O, dulce chip de înger şi totuşi muritor!

 

                        Da, muritor… blestemul al lumii acesteia:

                        Crezi că te-nchini la soare ş-ai adorat scânteia –

                        Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun – arate-mi

                        O singură femeie lipsită ce-i de patimi

                        Şi eu… eu îl voi crede, în stare tot să cred:

                        – Numai a ei făptură de înger dac-o văd –

 

                        Că niciodată buza n-atinse o altă buză,

                        Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,

                        Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos

                        Pe-o faţă bărbătească… că ea nu s-a adaos

                        În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieţi…

                        Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi?

 

                        Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,

                        Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,

                        Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin

                        Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,

                        Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns –

                        Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

 

                        Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mpotrivă

                        – Plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă –

                        Acelor vorbe calde, şoptite cu durere,

                        Ce aerul îl umplu şi inima de miere?

                        Putut-a împotriva atâtora să steie

                        Când e aşa frumoasă, când nu-i decât femeie?

 

                        Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic?

                        Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;

                        Viaţa adoratei şi gingaşei copile

                        Să o pătez cu umbra plăcerii unei zile

                        Şi să iubesc ca dânşii… când partea cea mai bună

                        Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeauna?

 

                        O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele,

                        Priveşte amărăciunea-mi şi spune, nu ţi-i jele?

                        Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?

                        Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce gură,

                        De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă –

                        Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?

 

                        Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,

                        Şi totuşi când pe dânsa cu ţărnă-a acoperit-o,

                        Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

                        Şi aş fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…

                        Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

                        Şi rătăcit la minte strigam: unde eşti, mamă?

 

                        Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

                        Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;

                        Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot să rămân

                        În lume-atât de singur şi-atâta de străin,

                        Şi inima-mi se strânse şi viaţa-mi sta în gât –

                        Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.

 

                        O, demone! viaţa-mi şi sufletu-mi de vrei,

                        De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?

                        De ce mă-nşeală ochiu-ţi cu zarea-i, cu seninu-i,

                        De ce cu uşurinţă, atât, atât mă chinui?

                        Ajungă-ţi… mă omoară mai bine… şi destul.

                        De vorbe şi de zâmbet să nu mai fiu sătul?

 

                        A mamei amintire eu unu-n stare-am fost

                        Să ţi-o sacrific ţie şi sunt atât de prost

                        Încât tot numai ţie viaţa-ţi mulţămesc,

                        În dar parcă mi-ai da-o… şi parcă o primesc

                        Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt

                        Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.

 

                        Şi tu? îmi zâmbeşti mie, cum altora zâmbeşti,

                        Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubeşti –

                        Şi eu? eu sunt ca alţii? Şi tu vezi şi în mine

                        Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câine

                        Ce-i dai şi cu piciorul şi după ce-l dezmierzi?

                        O, râde-mă, o, cască în faţă-mi… tu mă pierzi!

 

                        Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece –

                        Cu viaţa-mi sfărâmată urâtul tău petrece;

                        Şi să te vezi privită cu patimă, cu jind,

                        Să vezi că cel mai tare se face om de rând,

                        Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,

                        – Priveliştea aceasta te bucură-n rărunchi –

 

                        Să-l vezi că la picioare-ţi se târâie un vierme

                        Şi recea-ţi ironie mai mult încă să-l sfarme.

                        O, cât de bine ştii tu natura ce a vrut

                        Când a făcut zăpadă şi diamant din lut,

                        Ştii ce voieşte dânsa cu ochi-ţi străluciţi –

                        Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi.

 

                        Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!

                        Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrund –

                        Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt

                        Decât că sorb din ochi-ţi veninul ce l-am supt,

                        Decât să fiu un preot la un astfel de cult,

                        Mai bine-mi rupeam capul ş-aş fi pierit demult!

 

                        Şi totuşi, totuşi, scumpo… de nu te-aş fi văzut,

                        Au astă bogăţie de-amor aş fi avut?

                        Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine

                        Şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;

                        Urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ,

                        Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveţi.

 

                        Spune-mi cum că faţa o mască e de ceară

                        Şi mai mult o să crească iubirea mea amară!

                        Că-n lupanar văzut-o-aţi jucând, bătând din palme,

                        Şi o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!

                        Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc:

                        Că-i heteră, un monstru, că-i Satan – o iubesc!