Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Pentru păzirea auzului

                        Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,

                        O taie chiar cu sila de la a ta ureche –

                        Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării

                        Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;

                        Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere

                        Slăbănogindu-ţi mintea şi mândra ei putere

                        Şi acea socoteală măreaţă-mbărbătată

                        A sufletului mândru o întunecă îndată.

                        Prea dulce adormire în aer curge miere

                        Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,

                        Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare

                        Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,

                        Acele chipuri mândre în cântec înţelese:

                        Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.

                        Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,

                        Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă

                        Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă

                        Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă.

                        Nu fluieraţi de-aceea urechea-n versul iambic:

                        Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,

                        Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,

                        Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.

                        De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,

                        Astup-a ta ureche tu singur chiar – cu ceară.

                        Nu spune-un basm numai poetul cel vorbareţ

                        De eroul Odiseu cel mult meşteşugareţ:

                        Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,

                        La glasul de sirenă adormitor de dulce,

                        Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte

                        Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte,

                        Dori pază şi şie, urechii, înţeleptul,

                        Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.

                        Căci fără de rânduială e al femeii vers,

                        Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:

                        Te farmecă, urechii neavând învelitoare,

                        Sirena dezmierdării de moarte purtătoare.

 

                        Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte

                        Asirienii antici din Asia departe,

                        Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin

                        Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin.

                        Ei schilodesc băieţii ca glasul să-l subţie,

                        Ca gura lor ca gura muierilor să fie.

                        Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,

                        Cântau cu glasul dulce şi rugător asemeni.

                        La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,

                        Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz

                        Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,

                        Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind

                        În dulce lenevire şi nu erau destoinici

                        S-asculte glasul aspru al trâmbiţei războinici:

                        Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,

                        Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.

 

                        Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,

                        Cu zicături se asemăn şi glasul cel de pasări.

 

                        Ba-mpătimit se poate să fie omul oare

                        Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.

                        Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa

                        Decât cetatea Roma – pe Roma căţeluşa.

                        Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite

                        Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite.

                        Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.

                        Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:

                        Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă

                        Şi spânzură în crengi gherdamuri mult frumoasă;

                        De ramuri el atârnă cercei şi cu inele

                        Şi rădăcina vezi-o înfrumuseţând brăţele.

                        Şi vârful încununează surguci împărăteşti

                        Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti;

                        Ş-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă

                        Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.

                        Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,

                        Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.

                        Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit

                        P-un chip pe care singur cu mâna-i la cioplit:

                        Sărută, îmbrăţişază el propria făptură

                        Şi l-ale ei genunche-şi dă sufletul pe gură.

                        El singur se jertfeşte.