Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Odin şi poetul

                        Ei cer să cânt… durerea mea adâncă

                        S-o lustruiesc în rime şi cadenţe

                        Dulci ca lumina lunii primăvara

                        Într-o grădină din Italia.

                        Să fac cu poezia mea cea dulce

                        Damele să suspine, ce frumoase

                        Pot fi pentru oricine. Pentru mine

                        Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură,

                        Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,

                        Să recite versuri de-ale mele

                        Spre-a acoperi cu expresia adâncă

                        Unei simţiri adevărate – nişte mofturi.

 

                        Mai bine-aş smulge sufletul din mine,

                        Aş stoarce cu o mână crudă, rece

                        Tot focul sânt din el, ca în scânteie

                        Să se risipe, până se va-njosi

                        Să animeze pe deşerţi şi răi.

                        O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea

                        Adevărată şi neprefăcută

                        V-ar topi ochii şi a mea cântare

                        V-ar arde sufletul din voi… Atuncea

                        E şi mai rău – şi-atunci şi mai puţin

                        Va gândi cineva pe un moment

                        L-acel nefericit ce le-a avut.

                        Voi le citiţi ca să puteţi a plânge

                        – Căci prin izvor de lacrimi mor dureri –

                        Voi ştiţi c-o mână – oricare-ar fi – v-atinge

                        Fruntea cea plină de sudori, şi dulce

                        Va răcori bolnava fierbinţeală

                        Şi stavilă la lacrimi va pune

                        C-o sărutare… La mine,

                        Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,

                        Ce nu pot plânge pentru că durerea

                        Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru

                        L-a împietrit… la mine

                        Nimeni nu va gândi, nici a gândit.

                        La ce? Au nu ştiu ei cu toţii

                        Că dacă vor seca a mea durere

                        Cu mângâieri – atuncea şi izvorul

                        De cânturi va seca… Nebuni! vă iert…

                        O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt

                        De tine-aproape să mă-nec în tine!

                        Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,

                        Ai răcori durerea-mi înfocată

                        Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide

                        A tale-albastre hale şi măreţe;

                        Pe scări valuri coborând în ele,

                        Aş saluta cu aspra mea cântare

                        Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei.

                        – „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceruri”,

 

                        Râzând Odin şi ridicându-şi cupa

                        M-ar saluta. – Şi haina ceea lungă

                        Şi albă creţii ar arunca de neauă

                        Şi părul lung mi s-ar umfla de vânt.

                        – „Un scaun pentru bard” – şi-n scaunul nalt

                        De piatră, cu sprijoanele lui nalte,

                        Eu m-aş simţi că-s uriaş.

                        Şi zeii mângâind lungile bărbii,

                        Nălţând privirea-n bolţile antice

                        Spre a-şi aminti dulci suveniruri,

                        M-ar asculta spunându-le de lumea

                        Cea de pitici, ce viermuieşte astăzi

                        Pe ţărâna ce-au locuit-o ei.

                        – „Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut

                        C-atât de mizerabilă a deveni.

                        Sămânţa cea din zei născută”.

                        Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă

                        Ridică cupa lui cu mied: – „Ascultă,

                        Nu mi-i şti spune ce mai face ţara

                        Ce Dacia se numea – regatul meu?

                        Mai stă înrădăcinată-n munţi de piatră,

                        Cu murii de granit, cu turnuri gote,

                        Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”

                        – „Nicicum, o, Decebal. O văd

                        Pentru întâia dată acum înălţată

                        Prin părul tău ca o coroană mândră,

                        Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.”

                        – „Dară urmaşii acelor romani?”

                        – „Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii

                        Pigmei sunt azi pe vechiul glob… dar ei

                        Între pigmeii toţi sunt cei mai mici –

                        Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.

                        Romani sau daci, daci sau romani, nimic

                        N-aduce aminte de-a voastră mărire.

                        Orice popor, oricât de prăpădit

                        O piatră va găsi, sau o bucată

                        De fier ori de aramă, ca să sape

                        Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat –

 

                        Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii

                        Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru

                        Uitat ş-uşor al vechiului pământ.

                        Dar ei… De-ar merge-n sud şi nord – nimica.

                        Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi

                        Ce stau deocamdată numai pre pământul

                        Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi

                        De alt popor mai tare, iubitor

                        De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina

                        Şi gloria celor ce sunt.”

                        – „Ah! ce-am dori în ora morţii mele,

                        Roma să guste pân-în fund păharul

                        Mizeriei şi-a decăderii, într-atât

                        Încât să se despreţuiască ei pe sine –

                        Asta s-a împlinit… Romanii vechi şi mândri,

                        Învingătorii lumii, au devenit

                        Romunculi… Dar cu ce s-ocupă ei?

                        Or fi crescând căţei, or fi-nvăţând

                        Să strige ca cucoşii… un popor

                        Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui

                        S-ajungă la d-acestea.”

                        – „Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică.”

 

                        – „E tot atâta.”

 

                        – „De unde vii?” întreabă Odin blând.

                        – „Am răsărit din fundul Mării Negre,

                        Ca un luceafăr am trecut prin lume,

                        În ceruri am privit şi pe pământ

                        Şi-am coborât la tine, mândre zeu,

                        Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.

                        De cântec este sufletul meu plin.

                        De vrei s-auzi al iernii glas vuind

                        Şi lunecând prin strunele-mi de fier,

                        De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi

                        Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i

                        Sunete-adânci şi nemaiauzite,

                        Ordonă numai – sau de vrei ca fluviul

                        De foc al gândurilor mele mari

 

                        Să curgă-n volbură de aur pe picioare

                        De stânci bătrâne, într-o limbă aspră

                        Şi veche – însă clară şi înaltă

                        Ca bolţile cerului tău, o, Odin,

                        Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde

                        Ca să-mi câştig cununa mea de laur.

                        Poate-ar fi vrut ei să mi-o dea… Dară

                        De la pitici eu nu primesc nimica.”

                        – „Sărman copil – zice bătrânul zeu –

                        De ce răscoleşti tu toată durerea

                        Ce sufletul tău tânăr a cuprins?

                        Nu crede că-n furtună, în durere,

                        În arderea unei păduri bătrâne,

                        În arderea şi-amestecul hidos

                        Al gândurilor unui neferice

                        E frumuseţea. Nu – în seninul,

                        În liniştea adâncă sufletească,

                        Acolo vei găsi adevărata,

                        Unica frumuseţe…

                        (Fruntea-i înaltă,

                        De neauă acoperită, şi coroana-i

                        De stele-albastre strălucea în hală,

                        Şi vorba lui blândă era duioasă.)

                        … Din cupa mea de aur bea auroră

                        S-între seninul blândei dimineţi

                        În pieptul tău. Şi ţi-oi deschide-atunci

                        Portalele nalte de la hale

                        Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri

                        De neauă albă, ca argint din Ophir,

                        Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul.

                        Acolo printr-acele lungi coloane

                        Suspendă lămpi mari ca nişte albe luni

                        Ce împlu lumea visurilor mele

                        Cu o lumină dulce, albă, caldă.

                        Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite,

                        Cărările-s de pulbere mai albă

                        Ca-argintul cel de viu. – Un aer

                        Blând argintiu îţi va umfla tot părul,

 

                        Vei răsufla miroase dulci de crin,

                        Talarul tău va lumina în noapte –

                        Prin hale vei zări blândele-mi zâne,

                        Şi-atunci să cânţi. Vei şti ce e frumos.”

                        O vorbă zice – murii cei albaştri

                        Ai mării, desfăcuţi în două, îmi lasă

                        Privirea într-un labirint de neauă:

                        Coloane nalte, bolţi arcate splendid,

                        Pe ele luni lin ardeau… şi-n umbra

                        Cea clar-obscură a stâlpilor de neauă

                        Văzut-am o copilă dulce-înaltă,

                        Subţire ca-ntruparea unui crin.

                        Frumosu-i păr de aur desfăcut

                        Cădea pân-la călcâie, haina-i albă

                        Udă părea de moale – strălucită

                        Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi,

                        Mâinile-i mici, ca doi crini albi, încearcă

                        În van a împleti părul de aur,

                        Gura-i o roză surâzând deschisă,

                        Ochii-i albaştri luminau ca stele,

                        Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine

                        Haina cea lungă şi bogată. – „Vino,

                        Odin îi zice, blând copil al mării.

                        Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii

                        S-au coborât în noaptea noastră clară –

                        Să cânte roagă-l.” Ca o umbră

                        Strălucind argintiu în clară noapte

                        S-apropie… – „O, nu te teme, îmi zice,

                        Tu, ce nu temi furtuna şi durerea,

                        De ce să tremuri la a mea privire?”

                        Lin tremură glasul ei blând în noapte.

                        – „O, zână, nu de frică, de plăcere

                        Tremură-n mine sufletul meu bolnav.

                        Să cânt? Dar oare la a ta privire

                        Nu amuţeşte cântul de-admirare –

                        Nu eşti un cântec însăşi – cel mai dulce,

                        Cel mai frumos, ce a fugit vreodată

                        Din arfa unui bard? O, fecioară,

 

                        Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ţi,

                        Să uit de lume, ah! să pot uita

                        Fierea cu care ei m-au adăpat

                        În lume. Cine-ar fi ştiut

                        Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,

                        Ca un mărgăritar, topit din visul

                        Mării întregi,

                        Şi nu te temi că aurul din plete-ţi

                        Se va topi în stele – şi că păru-ţi

                        Amestecat cu ele-ar străluci

                        În noapte-albastră a acestei lumi;

                        Şi nu te temi că glasul tău

                        Va-ndulci vecinicia cea amară

                        A mării!” – Măgulitor, ea zice,

                        Ş-o roză ea lasă pe a mea gură,

                        Cu tânăr miros – roza gurii sale.

                        – Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte

                        Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri,

                        Sufletul tău cel blând, nevinovat,

                        Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur,

                        L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:

                        O închinare l-a tale picioare

                        Mici, dulci şi albe. O, Odin,

                        Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,

                        Pe fruntea ei coroană pune, mare,

                        De diamante, umede, topite

                        În strălucirea lor cea înfocată,

                        Căci ea-i regina frumuseţii – a lumii.

                        Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri

                        Şi glasul ei îmi şopti în ureche:

                        – Voi îndulci tot chinul, tot amarul

                        Cu care-n lume ei te-au adăpat –

                        Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

 

                        Şi Odin îşi deschise ochii albaştri

                        Şi mari, râzând cu ei – iar zeii

                        Lin şoşoteau între ei bătrâneşte

                        Şi surâzând îşi aduceau aminte

                        De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse

                        În negura secolelor trecute.