Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
O, stingă-se a vieţii…

                        O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă,

                        Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!

                        N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,

                        Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

                        Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

                        Nici pacinica răbdare a omului de bine,

                        Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind…

                        Un creier plin de visuri ş-o inimă de rând.

 

                        De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,

                        Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.

                        Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…

                        Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors

                        De mâinile uscate a vremii-mbătrânite.

                        Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:

                        Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soartă

                        Noroc fără durere, viaţă fără moarte.

                        Am pus demult deoparte acele roase cărţi

                        Ce spun c-a vieţii file au vecinic două părţi…

 

                        Cu-a lor înţelepciune nimica nu se schimbă

                        Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă

                        Ocupe-se copiii… Eu pun o întrebare

                        Nu nouă, însă dreaptă… nu liberă, dar mare.

 

                        Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,

                        Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni.

                        O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar

                        Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.

                        De ce ţin toţi la dânsa, oricât de neagră fie?

                        Ea împlineşte oare în lume vreo solie?

                        E scop în viaţa noastră – vreun scop al mântuirii?

                        Nu junghiem fiinţa pe-altarul omenirii?

                        A gândului lucire, a inimii bătaie

                        Ridică un grăunte din sarcina greoaie

                        Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân

                        Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?

                        O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăţ

                        Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ.

                        Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:

                        Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis.

 

                        O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,

                        De ce mi-ai dat ştiinţa nimicniciei mele?

                        De ce-n al vieţii mijloc, de gânduri negre-un stol

                        Mă fac să simt în minte şi-n inimă un gol?

                        De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,

                        Să văd cum că în suflet nu am decât urât?

                        Viaţa mea comună s-o târâi uniform

                        Şi să nu pot de somnul pământului s-adorm?

 

                        Zadarnică, pustie şi fără înţeles

                        Viaţa-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.

                        Eu nu mă simt deasupra şi nu sunt dedesubt,

                        Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt

                        Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.

                        Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,

                        Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,

                        S-omor şi eu pe altul sau să fiu omorât

                        Şi fără de nici un titlu în lume să mă-nser…

 

                        Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?

                        Să ţin numai la ceva… oricât ar fi de mic…

                        Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.