Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
O, înţelepciune ai aripi de ceară!

                        Ce mâni subţiri s-apucă de perdele

                        Şi într-o parte timide le trag!

                        În umbra dulce, după vechi zăbrele

                        Suspină gură-n gură, drag cu drag.

                        Luceşte luna printre mii de stele,

                        Suspină vântu-n frunzele de fag,

                        Se clatin codri mângâiaţi de vânt –

                        Lumini pe ape, neguri pe pământ.

 

                        *

 

                        O, înţelepciune, ai aripi de ceară!

                        Ne-ai luat tot fără să ne dai nimic,

                        Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,

                        Ce-au zis o vreme, altele deszic,

 

                        Ai desfrunzit a visurilor vară

                        Şi totuşi eu în ceruri te ridic:

                        M-ai învăţat să nu mă-nchin la soartă,

                        Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!

 

                        Tu ai stins ochiul Greciei antice,

                        Secat-ai braţul sculptorului grec,

                        Oricât oceanu-ar vrea să se ridice

                        Cu mii talazuri ce-nspumate trec,

                        Nimic el nouă nu ne poate zice.

                        Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,

                        Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă:

                        Pierdută-i a naturii sfântă limbă.

 

                        În viaţa mea – un rai în asfinţire –

                        Se scuturau flori albe de migdal;

                        Un vis purtam în fiece gândire,

                        Cum lacul poartă-o stea pe orice val;

                        A zorilor suavă înflorire

                        Se prelungea până-n amurgul pal,

                        În văi de vis, în codri plini de cânturi,

                        Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

 

                        Şi tot ce codrul a gândit cu jale

                        În umbra sa pătată de lumini,

                        Ce spun: izvorul lunecând la vale,

                        Ce spune culmea, lunca de arini,

                        Ce spune noaptea cerurilor sale,

                        Ce lunii spun luceferii senini

                        Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,

                        De mă uitam răpit pe mine însumi.

 

                        În van cat întregimea vieţii mele

                        Şi armonia dulcii tinereţi;

                        Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.

                        O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;

                        Putere oarbă le-aruncă pe ele,

                        Lipseşte viaţa acestei vieţi;

 

                        Ce-a fost frumos e azi numai părere –

                        Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?

 

                        Şi dacă nu-i nimic decât părere

                        Tot ce suspină inimii amor,

                        Istoria cu lungile ei ere

                        Un vis au fost amar – amăgitor;

                        Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere

                        Care-am robit-o falnicului dor

                        Am cheltuit-o ca nişte nebuni

                        Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

 

                        Sunt neînţelese literele vremii

                        Oricât ai adânci semnul lor şters?

                        Suntem plecaţi sub greul anatemei

                        De-a nu afla nimic în vecinic mers?

                        Suntem numai spre-a da viaţă problemei,

                        S-o dezlegăm nu-i chip în univers?

                        Şi orice loc şi orice timp, oriunde,

                        Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?