Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Nu mă-nţelegi

                        În ochii mei acuma nimic nu are preţ

                        Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi.

                        Căci pentru care altă minune decât tine

                        Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine

                        Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,

                        În vorbe pieritoare ca-n lanţ să te cuprind,

                        Şi în senin de stele durerile să-mi ferec

                        Până nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

 

                        Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,

                        Din orişice durere îţi face o podoabă,

                        Şi când răsari înainte-mi ca marmura de clară

                        Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,

                        Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă

                        Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;

                        Azi – când a mea iubire e-atâta de curată,

                        Ca aura de care tu eşti împresurată,

                        Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă

                        Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,

 

                        Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei

                        De un cutremur tainic al tinerei femei

                        Şi vieţile-amânduror se-amestecă în întreg,

                        Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg.

 

                        Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,

                        Să-nceţi a fi icoana iubirii cei eterne,

                        Cu marmura cea albă să nu te mai asemeni,

                        Să fii ca toată lumea – frumoasă între oameni,

                        Să-ncete acea simţire ce te-au făcut o zeie,

                        Să fii – încântătoare – dar numai o femeie,

                        Ş-atunci să-mi zici: – Privirea ce-atât ai adorat-o

                        E încă tot senină, fermecătoare… Iat-o!?

 

                        E încă tot! Avea-vei în ochii-mi acel preţ

                        Ce azi ţi-l dă sfiala pierdutei mele vieţi?

                        Voi fi supus duioasei, nemaisimţitei munci,

                        C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?

 

                        Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,

                        Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,

                        Ca repedea rotire a undelor albastre

                        Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,

                        Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,

                        Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.

                        Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura

                        Şi oarba suferinţă ce bântuie natura?

 

                        Şi azi când am puterea ce-o are numai Domnul,

                        Din haosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,

                        Pe schela lumii noastre urâte şi-ntr-un chip,

                        Cu vorbe-mpestriţate, zidite din nisip,

                        Eu să zăresc o alta – un rai, o primăvară,

                        Şi-n codri plini de umbră lucire de izvoare –

                        Azi, când eşti prea mult înger şi prea puţin femeie

                        Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,

                        În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,

                        Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi.