Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Muşatin şi codrul

                        Săracă Ţară-de-Sus,

                        Toată faima ţi s-a dus!

                        Acu cinci sute de ai

                        Numai codru îmi erai…

                        Împrejur năşteau pustii,

                        Se surpau împărăţii,

                        Neamurile-mbătrâneau,

                        Crăiile se treceau

                        Şi cetăţi se risipeau

                        Numai codrii tăi creşteau.

                        Verde-i umbra nepătrunsă

                        Unde-o lume e ascunsă

                        Şi în umbra cea de veci

                        Curgu-mi râurile reci

                        Limpejoare, rotitoare,

                        Având glasuri de izvoare.

                        Bistriţa în stânci se zbate

                        Prin păduri întunecate

                        Şi mereu se adânceşte

                        Unde apa-abia clipeşte,

                        Şi deodată vede că

                        Apa i se-mpiedică

                        Şi de stânci i se iezeşte;

                        Ea s-adună şi tot creşte,

                        Se iezeşte-n mândru lac

                        Ale cărui ape tac,

                        Iar copacii umbră-i fac,

                        Pe deasupra frunza deasă

                        În adânc apa veghează

                        Iar stejari din mal în mal

                        Pe deasupră-i se prăval,

                        Vârfuri sprijin deolaltă

                        Şi îmi fac o boltă naltă,

                        De vârfuri ei se-mpletesc

                        Şi în umbră stăpânesc

                        Şi în vecinică răcoare

                        Undele-s scânteietoare.

                        Dintr-un mal la celălalt

                        A căzut un trunchi înalt,

                        Mi-a căzut de-a curmezişul,

                        De îi spânzură frunzişul,

                        Punte lungă de-un copac

                        Peste-o linişte de lac,

                        Punte lungă, punte mare,

                        De mi-o poţi trece călare.

                        Iar Muşatin tinerel,

                        Trece puntea singurel,

                        Cu pieptarul de oţel,

                        Cu cuşma neagră de miel,

                        Cu zeghea albă pe el.

                        Cum venea la vânătoare,

                        Purta arcul pe spinare,

                        Tolbă de săgeţi el are;

                        Cu lungi plete până pe spate,

                        Dar la frunte retezate.

                        Copilaş în haine strimte,

                        Uşurel mi se mai simte;

                        De ocheşte-o căprioară,

                        Şoimul pe deasupra-i zboară;

                        De-şi întinde mâna-n sus,

                        Şoimu-n palmă i s-a pus;

                        Şi tot vine chiuind

                        Şi din frunză tot pocnind,

                        Şi când prinde a cânta,

                        Codrii-ncep a răsuna:

                        – Auzi dragă, auzi mamă

                        Pe Muşatin cum te cheamă?

                        Nime-n juru-i nu era,

                        Numai mierla şuiera,

                        Iară el se cobora

                        Unde apa tremura.

                        Cucul cântă, mierla-i zice:

                        – Ce caţi tu, băiet, pe-aice?

                        – Creşte, codri, şi te-ndeasă,

                        Numai de-o cărare-mi lasă,

                        Şi te trec în curmeziş,

                        Doar de-oi da de-un luminiş

                        Şi în el izvor de apă

                        Să văd şoimul cum se s-adapă.

                        Zice codrul liniştit:

                        – M-am pus de am înfrunzit

                        Pentru că tu m-ai dorit.

                        Iară valurile sună,

                        Mişcătoare se adună,

                        Printre pânzele de frunze

                        Cearcă soare să pătrundă,

                        Ard în umbră la răcoare

                        Petele scânteietoare

                        Şi pe-a undelor bătaie

                        Varsă lumina văpaie,

                        Pe şiroaie limpezi, lungi,

                        Zboară razele ca dungi.

                        Sub un vechi stejar pletos

                        Ce-şi lăsa crengile-n jos

                        Muşatin se întindea

                        Punând arcu-alăturea:

                        – Codri, codri, dragul meu,

                        Parcă ţi-aş fi spus-o eu

                        Să suni din frunză mereu.

                        Că, de când nu te-am văzut,

                        Multă vreme a trecut

                        Şi, se când nu te-am cătat,

                        Multă lume am îmblat.

                        Codrul i se închina

                        Şi din ramuri clătina:

                        – Măi Muşatin, măi Muşatin,

                        Voios ramurile-mi clatin

                        Şi voios ţi-aş cuvânta:

 

                        Să trăieşti Măria-ta!

                        Hai Muşat, să ne-nţelegem

                        Şi-mpărat să ni te-alegem,

                        Împărat izvoarelor

                        Şi al căprioarelor,

                        Aşezat la vrun pârâu,

                        Să scoţi fluierul din brâu,

                        Tu să cânţi şi eu să cânt,

                        Frunza-mi toată s-o frământ,

                        S-o pornesc vuind în vânt

                        Pe izvoare,

                        În ponoare,

                        Unde păsările zboară,

                        Unde crengile-mi se pleacă

                        Şi căprioarele joacă.

                        Apa-i zice…: – O, copile,

                        Mâinile întinde-mi-le,

                        Vino-n fundul luminos,

                        Că tu eşti copil frumos!

                        Iar Muşatin îi răspunde:

                        – Geaba mă momeşti în unde,

                        Geaba, codri, dragul meu,

                        Îmi suni din frunze mereu,

                        Când m-oi duce de la tine,

                        Frunza-o plânge după mine,

                        Că de suflet mă apucă

                        Dor de cale, dor de ducă,

                        Şi deşi mi-aşa de jele

                        De plânsul măicuţei mele,

                        Eu m-aş duce, m-aş tot duce,

                        Dor să nu mă mai apuce.

                        Şi m-aş duce-n cale lungă,

                        Dor să nu mă mai ajungă.

                        În zadar în vânt mă cheamă

                        Dor de casă, glas de mamă,

                        În zadar răsună-n vânt,

                        Căci aşa menit eu sunt:

                        Să-mi fac cale pe pământ,

                        Să-mi întind cărările,

                        Să cutreier ţările,

                        Ţările şi mările.

                        Fire-ar tare glasul meu,

                        Ca să treacă tot mereu

                        De oriunde oi fi eu:

                        Peste ape, peste punţi,

                        Peste codri de pe munţi,

                        Să ajungă pân-acasă,

                        Unde mama-mi stă de ţeasă,

                        Şi să-i spună-n multe rânduri

                        Nu muri, mamă, de gânduri.

                        – Nu te duce, măi copile,

                        Ci de ai în lume zile,

                        Toate dăruieşte-mi-le!

                        Tu să ştii, iubite frate,

                        Că nu-s codru, ci cetate,

                        Dar demult sunt fermecat

                        Şi de somn întunecat;

                        Numai noaptea când soseşte

                        Luna-n cer călătoreşte,

                        Umbra-mi toată mi-o petrece

                        Cu lumina ei cea rece.

                        O, atunci un corn îmi sună,

                        Toţi copacii împreună

                        Sună jalnic frunza-n lună,

                        Iară lumea mea s-adună,

                        Căci copac după copac

                        Toţi deodată se desfac.

                        Din stejar cu frunza deasă

                        Iese mândră o împărăteasă,

                        Cu păr lung până la călcâie

                        Şi cu haine aurie,

                        Mândră-i este rochia

                        Şi o cheamă Dochia.

                        Din copaci fără de număr

                        Ies copii cu şoimi pe umăr

                        Şi copile multe iese

                        Cu-a lor mânece sumese,

                        Şi pe umerele goale

                        Poartă doniţe şi oale;

                        Şi porneşte-atunci un zbucium,

                        Sună-un dulce glas de bucium,

                        Pe cărări fără de urme

                        Vin cerboaicele în turme

                        Şi mugesc încet atât,

                        Cu tălăngile de gât

                        Şi aşteaptă răbdătoare

                        Mâni frumoase de fecioare,

                        De le mulg în donicioare.

                        Căci să ştii, iubite frate,

                        Că nu-s codru, ci cetate,

                        Dar vrăjit eu sunt demult,

                        Până când o să ascult

                        Răsunând din deal în deal

                        Cornul mândru triumfal

                        Al craiului Decebal.

                        Atunci trunchii mi s-or desface

                        Şi-n palate s-or preface,

                        Vei vedea ieşind din ele

                        Mii copile tinerele,

                        Şi din brazii cât de mici

                        Vei vedea ieşind voinici,

                        Căci la sunetul de corn

                        Toate-n viaţă se întorn.

                        Iară şoimul, sprintenel,

                        Pe deasupră-i zboară el:

                        – Hai Muşatin, măi Muşatin,

                        Voios aripile-mi clatin

                        Pe-al tău coif m-aş aşeza

                        Şi din gură-aş cuvânta:

                        – Să trăieşti, Măria Ta –

                        – Rămâi, codri, sănătos,

                        Că mă cheamă apa-n jos

                        Şi menit în lumea sunt

                        Să-mi fac cale pe pământ.

 

                        Şi Muşatin s-apropie

                        De Bistriţa argintie,

                        Luntrea ce juca pe val

                        O dezleagă de la mal,

                        Sare-n ea şi îi dă drum,

                        Ca săgeata zboar-acum,

                        Şi mergând, mergând departe,

                        Apa-n două o desparte,

                        În largi brazde de argint

                        Ce se mişcă strălucind,

                        Şi în umbră mi-l cuprind

                        Şi prin valea boltitoare;

                        Numai p-ici şi pe colea

                        Soarele mai pătrundea,

                        Ici e umbră, colo soare

                        Pe ape tremurătoare.

                        El pe maluri înflorite

                        Vede turme rătăcite,

                        Caii pasc lângă pâraie,

                        Ca la lebede se-ndoaie

                        Gâtul lor. Iar capul mic

                        Ei deodată îl ridic

                        Şi urechile ciulesc

                        Pe când luntrea o zăresc.

                        El plutea, plutea mereu,

                        Codrul sună blând şi greu.

                        Când deodată zi se face.

                        Codru-n două se desface

                        Şi pe ape rotitoare

                        Scânteiază mândru soare.

                        Şi înainte-i vede-un munte

                        Cu-a lui creştete cărunte,

                        S-a clădit stâncă pe stâncă

                        Începând din vale-adâncă,

                        Şi purtând pe el păduri

                        Peste nourii cei suri,

                        Îşi ridică în senin

                        Creştet de zăpadă plin.

 

                        Şi spre mal se-ndreaptă iară

                        Luntrea mică şi uşoară,

                        Iar Muşatin se coboară,

                        Calea muntelui apucă

                        Până-n vârfuri să se ducă,

                        Până ce noaptea l-au ajuns

                        În cel codru nepătruns.

                        Dar cu noaptea-n cap porneşte,

                        Se tot urcă voiniceşte,

                        Doară culmea va sui-o

                        Pe când s-o miji de ziuă.

                        Pe culmea cea înălţată

                        El ajunge deodată

                        Şi făcându-şi ochii roată

                        El priveşte lumea toată;

                        Vede cerul sfântului

                        Şi faţa pământului:

                        Că departe se-ntind şesuri,

                        Ce cu ochii nu le măsuri,

                        Unde soarele cel sfânt

                        Parcă iese din pământ;

                        Colo-n zarea depărtată

                        Nistrul mare i s-arată

                        Dinspre ţările tătare

                        Şi departe curge-n mare

                        La Liman ca şi o salbă

                        Se-nşira Cetatea Albă.

                        Iar pe faţa mării line

                        Trec corăbiile pline,

                        Trec departe de pământ,

                        Pânzele umflate-n vânt.

                        Iar privind spre miazăzi

                        Dunărea el o zări

                        Într-un arc spre mare-ntoarsă

                        Şi pe şapte guri se varsă.

                        De la Nistru până la ea

                        Ţară mândră se-ntindea

                        Vede şesuri fumegând,

                        Dealuri mândre înverzind,

                        Vede codri cum coboară,

                        Deal cu deal, scară cu scară,

                        Răsfirându-se pe şes,

                        Unde râurile ies,

                        Şi pe vârfuri de păduri,

                        Mânăstiri cu-ntărituri,

                        Vede târguri, vaduri, sate

                        Pe câmpie presărate,

                        Vede mândrele cetăţi

                        Stăpânind pustietăţi,

                        Vede turmele de oi

                        Cu ciobanii dinapoi,

                        Cu fluiere şi cimpoi,

                        Iară hergheliile

                        Petreceau câmpiile

                        Şi s-aşterneau vântului

                        Ca umbra pământului

                        Şi de-a lungul râurilor

                        S-aşterneau pustiurilor.

                        Iară şoimul tinerel

                        Pe deasupra-i zboară el

                        Şi din gură-i cuvânta:

                        – Să trăieşti, Măria-Ta!

                        Câtă lume câtă zare

                        De la Nistru până la mare:

                        Fă-ţi odată ochii roată

                        Că aceasta-i Moldova toată.