Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Muşat şi ursitorile

                        Sub vântul rece-al amorţitei ierne

                        Îşi pleacă codrul crengile-ncărcate;

                        Sub alba-i haină câmpul se aşterne,

 

                        Cu stele dulci e bolta presărată;

                        Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,

                        Prin rumeni aburi luna se arată

 

                        Iar din bordei ce sta lângă cărare,

                        Prin ochiul prins unei fereşti rotunde

                        Se-aude plâns, se vede luminare

 

                        Şi în căldura locuinţei scunde

                        O mamă mişc-un leagăn cu piciorul

                        Şi la scânciri c-un cântec ea răspunde.

 

                        Şi-au adormit încet, încet feciorul,

                        – Sub a lui leagăn a împins o piatră –

                        Gândirea ei spre viitor ia zborul.

 

                        Mai licuresc cărbuni colo pe vatră,

                        Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,

                        Din codri lupii urlă, cânii latră.

 

                        Ea doarme-adânc cu braţe-n jos lăsate,

                        Dară prin somn stă ţintă să privească:

                        Un mândru vis în sufletu-i străbate.

 

                        Da, când a fost copilul să se nască,

                        Opri Orion ale sale pasuri

                        Ca soarta-n lume el să i-o croiască.

 

                        Jur-împrejur se auziră glasuri

                        Şi s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,

                        Muţit-au limba de l-a vremii ceasuri.

 

                        Şoptind uşor treceau cu pas feeric

                        Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:

                        Trei umbre albe ies din întuneric,

 

                        La cer ridică braţele lor goale,

                        Uşoare – parc-ar fi de vânt plutite,

                        Descânt copilu-n somn să nu se scoale.

 

                        Sunt ursitori cari din cer sosite

                        Revarsă asupra-i zarea aurorei,

                        Cu câte daruri lui i-au fost menite.

 

                        I-aduc comori, viaţă lungă, glorii,

                        Deasupra lui revarsă raze slabe,

                        Din ochii lor, adânc-adormitorii.

 

                        Pe părul lor – mărgăritare-n boabe –

                        Bălai şi moale ca şi auru-n spice

                        Scânteie-n umbră ale lor podoabe.

 

                        Copilul doarme, ele fac să pice

                        Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească,

                        Înconjor leagănul şi-ntâia zice:

 

                        „Să fii frumos şi faţa ta lucească,

                        Precum în cer e numai unul soare,

                        Un soare fii în lumea pământească.

 

                        – Puternic fii – i-a zis cea următoare;

                        Şi biruind vei merge înainte,

                        Să-ţi fie viaţa-n veci strălucitoare.

 

                        A treia zise tainic: – Fii cuminte,

                        Pătrunzător ca şi lumina mare,

                        Tu să-nţelegi cele lumeşti şi sfinte.”

 

                        Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,

                        Împreunându-şi mâinile-amândouă,

                        Ea în genunchi se roagă-n gura mare:

 

                        „O, ursitori, a căror daruri plouă

                        Asupra lumii-ntregi, mai staţi o clipă

                        Şi ascultaţi rugarea spusă vouă.

 

                        Nu bunătăţi cari se trec în pripă

                        Să îi menească sfânta voastră gură,

                        Nu bunătăţi supuse la risipă.

 

                        Puternici, mari, frumoşi atâţia fură,

                        Înţelepciuni, comori le-aţi dat multora

                        Şi toate, vai, cu vremea se pierdură.

 

                        Lui dăruiţi ce nu aţi dat altora,

                        Un dar nespus de scump ce n-are nume

                        Ca să răsar-asupra tuturora…”

 

                        Atunci la ruga neînţeleptei mume,

                        Zâna privi adânc şi trist ca s-o priceapă:

                        „Ştii tu ce dar îi cei şi ştii tu cum e?

 

                        Tot ce e om se naşte şi se-ngroapă,

                        Fie-n colibă, fie-n vechi castele,

                        Pe culmi de munte ori la mal de apă.

 

                        Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,

                        Acelaşi vis îi sună în ureche,

                        A lor vieţi sunt pururi tot acele.

 

                        Pe când sunt tineri se adun pereche,

                        La joc, la viaţă şi la danţ s-adună,

                        Bătrâni fiind vorbesc de vremea veche.

 

                        Şi lui ursit-am tot o viaţă bună

                        Şi măsurată pe un pic de vreme,

                        Să aibă ziua soare, noaptea lună!

 

                        Căci de ar fi încoronat de steme

                        Sau pe pământul gol de şi-ar aşterne,

                        Tot viaţă şi tot moarte-o să se cheme.

 

                        Tu chemi blestemul neînduratei ierne

                        Pe capul lui cel tânăr, neînţeleapto!

                        Tu-i ceri durerea unei vieţi eterne.

 

                        Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o!

                        Plinită e dorinţa ta nebună.

                        Şi ziua neagră peste el aşteapt-o.

 

                        Căci i s-a dat să simtă-întotdeauna

                        Un dor adânc şi îndărătnic foarte

                        De-o frumuseţe cum nu e nici una

 

                        Şi s-o ajungă chiar e dat de soartă,

                        Căci tinereţe neîmbătrânită

                        Îi dăruim şi viaţă fără de moarte.

 

                        Dar neîntrupat e chipu-acei iubite

                        Ca şi lumina ce în cer se suie

                        A unei stele de demult pierite:

                        El n-a fost când era, el e când nu e.”