Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Mitologicale

                        Da! din porţile mândre de munte, din stânci arcuite,

                        Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri

                        Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună.

                        Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie,

                        Părul umflat e de vânt, şi prin el colţuroasa coroană,

                        Împletită din fulgerul roş şi din vinete stele

                        Hohot-adânc bătrânul când vede că munţii îşi clatin

                        Şi-şi prăvălesc căciuli de stânci când vor să-l salute…

                        Codrii bătrâni râd şi ei din adânc şi vuind îl salută

                        Paltenii nalţi şi bătrânii stejari şi brazii cei vecinici.

                        Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei,

                        Care bătrânul rege-o făcea: -n beţia lui oarbă,

                        El mân-oştiri de nori contra mării… ş-armia-i neagră,

                        Ruptă pe-ici, pe colea de-a soarelui roşă lumină

                        Şiruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde.

                        Şi netezindu-şi barba, trece prin ei uraganul

                        Dus de fulgerătorii cai în bătrâna căruţă,

                        Care scârţâie hodorogind, de-ai crede că lumea

                        Stă să-şi iasă din vechile-i vecinice încheieturi.

                        – Groaznic s-a îmbătat bătrânul – soarele zice;

                        Nu-i minune – a băut jumătate d-Oceanul Pacific.

                        Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară.

                        Însă-s eu de vină… c-umplut-am de nouri păhare

                        Cu apele mării adânci, boite cu roşă lumină –

                        Cine dracul ştia acum că de cap o să-şi facă!

                        Ah! moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruine

                        Toate societăţile de-asigurare din ţară.

                        Soarele-şi bagă capul prin nori şi limba şi-o scoate

                        Şi c-o rază gâdilă barba bătrânului rege.

                        – Hehe! zice bătrânul, râzând, ce faci tu, Pepeleo?

                        Tânăr, hai? De mii de ani tot tânăr te văd eu,

                        Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de astăzi,

                        Altfel nu-nţeleg cum tânăr de-o mie de evi eşti.

                        – Taci, moşnege făr- de obraz, te du, te trezeşte…

                        Vezi în ce stare te afli, coroana îţi stă pe-o ureche

                        Şi cu veselia ta proastă lumea ruini tu!

                        Însă-a popoarelor blonde de stele guverne-îndărătnici,

                        Vai! nu făcuse şosea cumsecade pe câmpii albaştri

                        Şi se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul.

                        Mai că era să-i rămână ciubotele-n glodul de nouri.

                        Hei, ce-i pasă! El norii frământă jucând mocăneasca

                        Şi pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă.

                        Se tăvălea peste cap şi, pişcat de-un purec de fulger,

                        Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită.

                        Norii roşesc de ruşine şi fug iar vântul se culcă

                        Între codri şi munţi… Uraganul mahmur poticneşte

                        Spre castelul de stânci, ce-şi deschide uriaşa lui poartă,

                        Spre a-l primi pe bolnavul bătrân în surele hale.

                        El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă,

                        De sclipeşte-n noapte frumoasă şi roşă – un fulger

                        Încremenit în nouri. Cojocul l-anină

                        El de cuptor… ciubote descalţă şi negrele-obiele

                        Cât două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei

                        Să se usuce… Chimirul descinge şi varsă dintr-însul

                        Galbeni aprinşi într-un vechi căuş afumat de pe vatră,

                        Mare cât o pivniţă… -N patu-i de pâclă-nfoiată,

                        Regele-ntinde bătrânele-i membre şi horăieşte.

                        Până-n fundul pământului urlă: peşteri negre

                        Şi rădăcinile munţilor mari se cutremură falnic

                        De horăitul bătrânului crai. Iară-afară

                        Vezi un ger bătrân şi avar cu faţa mâhnită,

                        Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric

                        Ca să-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nserează…

                        Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă,

                        Lin netezeşte-a ei faţă albastră şi-adânc se uită

                        În luminoasele valuri a ei şi sânu-i dezmiardă

                        Cu tot aurul razelor lui. La pământ se mai uită…

                        Florile toate ridică la el cochetele capuri

                        Copilăroase şi ochii lor plini de zădarnice lacrimi…

                        Pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare

                        Şi de cireşi încărcaţi, de salcâmi cu mirosul dulce.

                        Pe-acolo se primblă o fată-n albastru-mbrăcată,

                        Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate…

                        Ca Margareta din Faust ea ia o floare în mână

                        Şi şoptea: mă iubeşte… nu mă iube… mă iubeşte!

                        Ah! boboc… amabilă eşti… frumoasă şi – proastă,

                        Când aştepţi pe amant, scriitor la subprefectură,

                        Tânăr plin de speranţe, venind cu luleaua în gură…

                        Soarele-a apus, iar luna, o cloşcă rotundă şi grasă,

                        Merge pe-a cerului aer moale ş-albastru şi lasă

                        Urmele de-aur a labelor ei strălucinde ca stele.

                        Iar de a doua zi se scoală bătrânul şi urcă Rarăul

                        Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă

                        Şi se scarpină-n cap – somnoros – uitându-se-n soare.